DRAMA UNUI ACROBAT

Bun găsit dragi prieteni 

Nu există nici fericire, nici nenorocire pe lume

Există doar compararea stării cu cealaltă şi atâta tot

Doar cel ce a simţit nefericirea cea mai cumplită

 Este în stare să simtă cea mai mare fericire 

.🎪 Viața și căderea unui acrobat – între zbor și trădare

Privind înapoi, înțeleg că viața mea a fost un spectacol al încercărilor, o scenă pe care Dumnezeu a ridicat și a coborât cortina de nenumărate ori. Am trăit printre lumini, dar și printre umbre adânci. Am fost acrobatul care nu s-a ridicat pentru glorie, ci pentru a susține zborul altora, omul care a învățat că puterea nu stă în

aplauze, ci în răbdarea tăcerii. 

Sub cupola acestei existențe s-au frânt oase, s-au născut lacrimi și s-au scris rugăciuni tăcute, acolo unde publicul nu vede și doar sufletul știe. Această carte este mai mult decât o poveste personală – este un testament al unui om care a căzut și s-a ridicat, care a fost rănit, dar nu înfrânt. Este recunoașterea unui drum dureros, dar sfânt, presărat cu greșeli, iertări și revelații. 

În paginile ei nu veți găsi un erou, ci un om care a învățat să creadă din nou, să mulțumească pentru fiecare lovitură, să vadă în suferință o chemare. Tot ceea ce am trăit – durerea, tăcerea, singurătatea și lumina-poartă semnătura Celui care m-a ținut deasupra prăpastiei atunci când totul părea pierdut. Iar dacă astăzi scriu, o fac nu din orgoliu, ci din recunoștință. 

Pentru că am înțeles, în cele din urmă, că nimic nu se frânge fără rost și că fiecare cădere poartă în ea o binecuvântare ascunsă.Am purtat pe spate frumusețea și trădarea deopotrivă. Vă rog să-mi îngăduiți câteva momente din timpul dumneavoastră, pentru a simți, prin cuvinte și imagini, o mică parte din umilința, durerea fizică și discriminarea pe care am fost nevoit să le îndur din partea celor care aveau obligația să mă ajute- dar nu au făcut-o. Mă numesc Oprea Vasile, însă toți cei care m-au cunoscut în lumea spectacolelor îmi spun Puiu. 

M-am născut pe 22 ianuarie 1958, într-un cartier modest al Bucureștiului. Sunt fost sportiv de performanță, am practicat înot, atletism și haltere, la cluburile Olimpia și Steaua București. La doar 17 ani, am absolvit o școală profesională de instalații de apă și gaze. Tot atunci, destinul m-a purtat spre o altă lume – aceea a artei și a zborului. 

Am început pregătirea ca acrobat la Circul Globus din București, alăturându-mă trupelor de acrobați la basculă: Frații Tudorică, Chirilă, Sandi Crețu și alții. Printr-o întâmplare fericită, am cunoscut doi artiști bulgari- Dupleac Gheorghe (Jori) și Momiana Dimitruva, un cuplu, proaspăt căsătorit, dar cu ani grei de experiență în spate. Jori era cu aproape 27 de ani mai în vârstă decât mine, iar Momiana mi-a devenit parteneră de scenă și, pentru o vreme, sprijin sufletesc. 

Tot în acel an, am obținut împreună cu Momiana atestatele de artiști liber-profesioniști, categoria I, acordate de o comisie formată din nume sonore ale artei, culturii și filmului, condusă de marele Aurel Iosif – Iosefini, iluzionistul care, timp de două decenii, a condus Circul de Stat din București. Recunosc cu mâna pe inimă: aceea a fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea artistică. 

Eram membru al celebrului Trio Corona o formație care îmbina grația cu forța, poezia cu riscul. Doamna Suzana Gâdea, ministrul Culturii, la acele vremuri impresionată de spectacolul nostru, a intervenit personal pentru a-mi permite să particip la evenimente private ale demnitarilor regimului comunist, împreună cu alți artiști renumiți ai României la acele vremuri. Am trăit atunci gloria scenei, și umbra sacrificiului. 1987 și 1992 am fost „porter” în două trupe celebre de acrobați la basculă:

- Trupa Moșoianu (vara anului 1987)

- Trupa Constantin (1988–1992)

Sincer să fiu, acrobațiile la basculă nu mi-au plăcut niciodată. Dar atunci era o șansă rară de a pleca peste ocean, iar visul libertății valora mai mult decât orice confort. Am văzut trupe formate din zece sau unsprezece artiști, cu numere de excepție. Eu însă am ajuns în două trupe cu nume sonore, dar fără valoare artistică reală. Trupa Moșoianu avea 14 membri, iar cea a lui Constantin- 15 persoane. Am fost, din nou, parte a unei iluzii sprijinite pe umerii mei.

   . 🎪 Capitolul 1

Am purtat pe spate frumusețea și trădarea deopotrivă

1988, ianuarie,  Constantin Iosef a revenit în România, însoțit de fratele său, fiul său Cătălin Iosef, Bucur Aurelian și de Mihaiela Băniceanu, începând o nouă colaborare. N-am înțeles niciodată conflictele dintre Constantin și Bucur Aurelian, un porter foarte renumit la acele vremuri; Însă Bucur Aurelian nu a contribuit absolut cu nimic la formarea noii trupe Constantin 1988. 

   .🎪 Sub cortul cerului, am învățat ce înseamnă tăria unui înger fără aripi. 

Noua trupă s-a format doar pe umerii mei însângerați. Aveam avantajul experienței acumulate anterior în trupa Moșoianu, eram deja format pentru a executa și 

a susține absolut tot numărul care și-l dorea Constantin. Diferența dintre evoluția mea ca acrobat în Trio Corona și rolul de porter în acrobațiile la basculă era uriașă. Când porterul ține cerul pe umeri, întreaga echipă depinde de stabilitatea lui. Constantin Iosef ne obliga să repetăm noaptea, după ora 22:00, până la miezul nopții. 

În fiecare seară, după programul meu la restaurantul Havana, Cătălin Iosef mă aștepta la ieșirea din local și mă ducea cu mașina lui Constantin direct în manejul circului pentru repetiții. Seară de seară, munca era extenuantă. Constantin ne-a declarat că are un contract în Indonezia, iar noi, din credință și speranță, am tras din toate puterile. În două luni trupa era gata de a evolua pe scenă, fiindcă majoritatea eram sportivi de performanță. 

Totuși, am repetat încă o jumătate de an din cauza cerințelor absurde ale lui Constantin. El locuia într-o rulotă metalică, luxoasă numită „Avion” parcată în spatele caravanei Circului București. Într-un an, nu cred că a dormit două-trei nopți la el acasă. În rulota lui avea absolut tot confortul și un aparat video, la mare modă în era comunistă.

Constantin Iosef era un bețiv spurcat la gură, înjurând zi și noapte și un mare curvar. Nu mă deranja viciul lui, ci faptul că aducea seară de seară câte o tânără naivă, mințind-o că o va face acrobată și o va duce în America. Le acorda circa 30 de minute din repetiție, eu și încă doi colegi eram la baza repetiției acelei tinere. Cu toate că știam că acea fată nu avea niciun talent, Constantin o slăvea, o lăuda, iar apoi își continua „antrenamentele” în patul său. 

Ridicolul era deplin, deoarece Constantin și-a adus întreaga familie în trupă, deși niciunul nu avea vreo valoare artistică. Nulități absolute, incapabile de cel mai simplu gest acrobatic.

5 ianuarie 1990 – 10 aprilie 1990. 

Circul de Stat din București. În această perioadă am susținut săptămânal 11 spectacole. La final, țineam draimănul, prindeam un acrobat în fotoliu și susțineam coloana de 5 persoane. În aceeași perioadă, Bucur Aurelian, din nou s-a încăpățânat și nu a contribuit cu nimic la spectacol, declarând că, la valoarea sa, lucrează doar pe $. 

16 aprilie 1990, am plecat cu trupa Constantin în Statele Unite. Am fost primiți cu entuziasm, admirați și aplaudați. Oferisem sute de autografe și susținusem  spectacole în circa 150 de orașe americane. A fost o perioadă epuizantă. De multe ori, într-o singură săptămână, evoluam în trei orașe diferite. În unele locuri, spectacolele se desfășurau sub cerul liber dacă ploua, totul se amâna. Am lucrat în patru circuri celebre:

   - Bentley Brothers

   - Circo Tihany Spectacular

   - Tarzan Zerbini Circus

   - Farfan Production Inc.

Din amintirile unui acrobat care niciodată nu și-a trădat prietenii, dar pe el toți l-au trădat 🌴

14 decembrie 1990. Isla Verde Puerto Rico — un colț de paradis unde marea îmbrățișează cerul fără sfială. În ziua sfântă a Crăciunului, lumina se juca pe valuri ca o rugăciune vie. Străzile fremătau de oameni frumoși, de râsete și muzică latină, iar aerul mirosea a cocos, a vanilie și a promisiune. Plantele uriașe, cât două etaje, respirau viață, iar frunzele lor păreau oglinzi verzi în care se reflecta soarele. 

Apa, limpede ca un adevăr nespus, se pierdea în depărtări de safir. Cei care au călătorit prin trei sferturi din lume mi-au spus același lucru: nicăieri nu există un loc care să semene cu Puerto Rico. Este mai mult decât o insulă — este o stare a sufletului.

💔 Repetiția din seara sfântă. Constantin a hotărât, cu o încăpățânare aproape nebună, să facem o repetiție chiar în după-amiaza sfântă a Nașterii Mântuitorului, în seara de Crăciun. Eu m-am opus categoric. Dar fratele lui, Alexandru Iosef, un om fără nicio valoare artistică, a susținut ideea. Avea vârsta de patruzeci de ani, cu opt mai mult decât mine, și nu făcuse sport niciodată în viața lui. 

Constantin, orbit de orgoliu și interese mărunte, a dat afară un acrobat valoros din trupă doar pentru a-i face loc fratelui său, pe care l-a introdus în formație la vârsta treizeci și cinci de ani un om care nu se despărțea niciodată de bere și care, în acea seară, era deja beat criță, abia ținându-se pe picioare. Eu, sigur pe mine și pe anii mei de muncă, i-am rugat pe ceilalți patru cu care formam piramida de cinci persoane să fie atenți, să nu ne facem de râs în fața atâtor artiști, cu doar câteva zile înainte de premieră. 

Dar nenorocirea s-a strecurat în clipa în care Alexandru, beat și fără reflexe, s-a speriat în timpul exercițiului din Puerto Rico. S-a întors brusc cu spatele și l-a lăsat pe acrobatul Daniel Licaciu să cadă în gol. Numai mila divină a făcut ca omul să scape cu viață. Eu, ținând coloana piramidei, nu puteam vedea ce se întâmpla în spatele meu, dar am auzit imediat țipetele și reproșurile lui Cătălin Iosef, fratele lui Constantin, care îl acuza pe Alexandru că, din vina lui, Licaciu era cât pe ce să moară. 

Nu știau că eu eram acolo, martor tăcut la întreaga scenă. Când le-am atras atenția amândurora, au tăcut rușinați, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Așa se întâmplă când arta devine afacere, iar banii ajung mai importanți decât viața. Când setea de profit și nepotismul urcă mai sus decât talentul și credința, scena se transformă în locul unde Dumnezeu privește și tace, iar noi, bieții acrobați, devenim doar umbre pe sfoara subțire dintre viață și moarte.

 - 5 ianuarie 1991 premiera: Circo Tihany Spectacular. Noi, artiștii Circului Tihany — bulgari, ruși, americani, canadieni, italieni, români, indieni — eram o familie sub stelele Caraibelor. Muzica vibra, inimile băteau nebune, iar frumusețea locului te făcea să crezi că Dumnezeu zâmbește printre valuri. Trupa Constantin, Puerto Rico și turneele americane. 

Deși zi de zi ne ceruse să nu intrăm în Cazinou, în ultima seară petrecută în superba insulă Puerto Rico, Constantin și soția sa, Elena, au trecut pragul acelui Cazinou. În loc să se bucure la o terasă liniștită, ascultând muzică și savurând o bere sau un pahar de Piña Colada, au pierdut o sumă considerabilă de bani, afectând bunul mers al întregii trupe de acrobați.

Din acel moment, Constantin Iosef a devenit și mai nervos, agresiv și nesăbuit. Tot în acea seară, noi, membrii trupei Constantin, am primit o veste surprinzătoare: Eugenia Golea, fostă campioană olimpică la gimnastică,  sperând la un viitor mai bun, a decis să rămână în Puerto Rico definitiv. Curând aveam să aflu că Constantin Iosef pierduse la cazino aproape toată suma strânsă, furată de la noi, din perioada în care am lucrat în Puerto Rico, sub pretextul taxelor și altor contribuții. Cred că înnebunise de nervi — nimeni nu se mai înțelegea cu el, iar el se răzbuna pe soția sa.

Din amintirile unui acrobat care niciodată nu și-a trădat prietenii, dar pe el toți l-au trădat 

🌴 Isla Verde, Puerto Rico 🌴

Un colț de paradis unde marea îmbrățișează cerul fără sfială. Lumina se juca pe valuri ca o rugăciune vie. Străzile fremătau de oameni frumoși, de râsete și muzică latină, iar aerul mirosea a cocos, a vanilie și a promisiune. Plantele uriașe, cât două etaje, respirau viață, iar frunzele lor păreau oglinzi verzi în care se reflecta soarele. Apa, limpede ca un adevăr nespus, se pierdea în depărtări de safir. Cei care au călătorit prin trei sferturi din lume mi-au spus același lucru: nicăieri nu există un loc care să semene cu Puerto Rico. 

Este mai mult decât o insulă — este o stare a sufletului. Noi, artiștii Circului Tihany — bulgari, ruși, americani, canadieni, italieni, români, indieni — eram o familie sub stelele Caraibelor. Muzica vibra, inimile băteau nebune, iar frumusețea locului te făcea să crezi că Dumnezeu zâmbește printre valuri.

- 1 Mai 1991 America

Am revenit la Circul Bentley Brothers, unde scandalurile, țipetele și nemulțumirile lui Constantin se țineau lanț, de dimineață până seara. Noi știam că, dacă ne vedeam de treabă și patronul era mulțumit, aveam șansa de a câștiga bani frumoși. Totuși, vinovat pentru tot ce se întâmpla era doar Constantin, care lua orice hotărâre importantă fără să țină cont de părerea celorlalți membri ai trupei. Ca și cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, Aurelian Bucur a intrat într-un conflict cu patronul Circului Bentley Brothers. Mr. Bentley, văzându-l permanent nebărbierit și neîngrijit i-a spus ferm: 

„Acesta este circul meu, eu sunt șeful, eu te plătesc. Dacă nu-ți dai barba jos, nu vei mai intra în spectacolul meu.” Refuzul lui Bucur a tensionat atmosfera, iar noi, colegii săi, am încercat să-l convingem să se bărbierească, fără succes. 🔥 Trădarea pe scenă: când încrederea devine coșmar. 

Cătălin Bibelouri Bentlei

Cătălin Iosef lucra ca vânzător de bibelouri, deși se considera acrobat. S-a îmbogățit vânzând limonadă la Circul Tihany, iar mai târziu, Constantin l-a implicat într-o afacere din care câștiga fără efort, uneori mai mult într-o zi decât ceilalți într-o săptămână. La Circul Bentley Brothers, majoritatea acrobaților munceam din greu, cu excepția: Cătălin Iosef, a fraților Constantin Iosef și Aurelian Bucur. Circul nu avea copertină și, săptămânal, ne mutam în trei orașe din America. 

Dacă ploua, spectacolele se anulau, iar noi speram în zadar să mai și plouă. Constantin se îmbogățea obligându-ne să montăm și să demontăm circul. După ultimul spectacol, un mexican ne dădea indicații, iar în aproximativ 90 de minute demontam tot circul. Apoi călătoream 2–3 ore până în alt oraș și dormeam cel mult 3–4 ore, iar dimineața, la 06:30, Constantin ne trezea cu scandal pentru a-l monta din nou. 

Până la ora 13:00, circul era pregătit pentru spectatori, dar profitul ajungea la Constantin și soția  sa Elena Iosef, lesinată după bani. Pe lângă munca depusă, noi eram și recuzitieri în timpul spectacolelor, iar la final intram în arenă ca reprezentanți ai României, alături de artiști din alte țări. Publicul ne aplauda în picioare, însă efortul nostru era ignorat.

 -28 iunie 1991 premiera circului  Farfan Production Inc

În 1991, Farfan Production Inc: revenit dintr-un turneu în Japonia, era o adevărată bijuterie: un cort imens, capabil să adăpostească peste 6.000 de spectatori plătitori.

 - 9 august 1991 Accidentul lui Opra Puiu

Raport medical: Neurologic Orthopedic Associates – Dr. Samir Michail. Loc: Spitalul Pomona Valley

 - Trădare în camera de gardă. Mi s-a recomandat operație de urgență. Cătălin Iosef a vorbit cu medicii, a refuzat intervenția și m-a lăsat singur, abandonat. A mințit că nu fac parte din trupa Constantin, că nu am intrat în SUA cu ei și că el e doar un „conațional”. Totul — ca tatăl lui să nu plătească factura medicală, așa cum era obligat prin contract. O ticăloșie rece, acoperită cu vorbe false. Același lucru s-a repetat după patru zile. Radiografii: ceafă, mijloc, umăr și șold stâng. Prescripție: guler cervical și cinci zile de repaus.

 - 9 august 1991- Noaptea durerii –Timpul m-a uitat, dar nu m-a învins

Se înserase când am ajuns în caravana circului Farfan. Cătălin Iosef a venit cu câteva cutii de bere, zâmbind. Mă simțeam sfâșiat de durere și l-am rugat să meargă la farmacie să-mi aducă medicamente. A refuzat. A doua zi la fel. Insista că sunt bine și că voi reveni în spectacol în câteva zile. Cătălin Iosef îmi recomanda să fac exerciții de mobilitate, spunând că nu am nimic, ba în câteva zile voi putea intra din nou în spectacol. Bucuros, plin de speranță, făceam eforturi să-i urmez sfatul, dar realizam că nu-mi mai simțeam corpul.

Frigiderul meu era gol. În buzunar aveam doar vreo șapte dolari mărunți. Dar nu foamea era cea mai grea, ci răceala oamenilor: privirea lor de gheață și dorința de a mă alunga, ca și cum aș fi fost un dușman. Timp de două luni am mers la spital doar de trei ori. Cătălin mă însoțea pentru că știa foarte bine engleza. Eu îl credeam  prieten. N-aș fi bănuit niciodată că îmi dorea moartea — pentru ca tatăl său să scape de obligațiile contractuale față de mine.

 - 20 august 1991 revin de spital cu dureri cumplite. Diagnostice: fracturi la vertebrele C3 și C4, cu tasarea discurilor; osteoartrită la umărul stâng. Recomandare: intervenție chirurgicală de urgență.

Din amintirile lui Oprea Puiu. 

Trădat de așa-ziși prieteni, dar nu și de Dumnezeu. În aceiași seara, însetat și nemâncat, după ce trupul meu fusese zdrobit de dublă fractură cervicală C3–C4 și mintea încerca să-și adune rămășițele după leziunile cerebrale, am fost lovit de o cruzime de nedescris: Frații Constantin și Alexandru Iosef mi-au tăiat apă și curent din rulota mea, m-au izgonit cu brutalitate din caravana circului Farfan, fără să-mi achite măcar o zi din munca depusă în cele trei luni lucrate ca: 

artist, recuziter, montator și demontator al circului. Împins la marginea disperării, fără nicio altă opțiune, am fost obligat să semnez tot ce au cerut, simțind cum sângele și sudoarea mea, străduința și demnitatea, se evaporă sub ochii lor neînduplecați. O umilință absolută, care ar fi putut frânge orice suflet – dar nu și pe al meu. 

 - Lumina din întuneric

Prietenul meu Shoun Goodner din Washington, D.C. văzând prin ce trec nu a rămas nepăsător. A contactat un avocat, mi-a aranjat o întâlnire și m-a ajutat să semnez o împuternicire. Acest gest mi-a salvat viața și le-a dejucat planul criminal. Drept răzbunare, Constantin Iosef și patronul Farfan l-au concediat pe Shoun Goodner la două zile după aceea.

Credință, Trădare și Suferință & Renaștere.

Din ziua accidentului, am devenit persona non grata pentru familia Constantin Iosef. Toți cei care, până în acea dimineață, îmi spuneau „frate”, mi-au întors spatele. Vorbeam binișor engleza conversațional, dar nu știam să citesc sau să scriu. După accident, am avut tulburări de memorie și vorbire: vedeam obiectele, dar nu-mi aminteam cum se numesc. Chiar și în limba română îmi era foarte greu să mă exprim

„FOTOGRAFIA DURERII – TRĂDAREA CA LEGE A LOR, DEMNITATEA CA LEGE A MEA”

🕯️ Era o zi caldă de toamnă, cu cer curat și vânt domol, iar eu, omul fără noroc, eram acolo – desculț, în genunchi, lângă rulota mea. Pană la roată, proteză la gât și o lume întreagă întoarsă împotriva mea. Eram singur.

Blugii mei, curați dar murdari în genunchi, purtau amprenta prafului și a neputinței. În dreapta mea, la nici un metru, se afla cricul – martorul tăcut al unei lupte care dura de mai bine de o oră. Mă luptam cu fierul, cu durerea, cu neputința, să înlociesc roata la rulota mea Pe trupul meu nu mai era decât o proteză – o colivie din plastic și metal, acoperită cu blană de iepure, prinsă cu patru bare reci, menite să-mi țină gâtul drept. 

O proteză care nu-mi permitea nici să privesc în jos, nici să respir în voie. Mă întorceam cu tot corpul, ca o statuie vie, încercând să-mi mențin echilibrul între viață și disperare. Aveam, fără să știu, o dublă fractură cervicală – C3 și C4. Un diagnostic pe care aveam să-l aflu abia douăzeci de ani mai târziu, dar pe care trupul îl știa deja.

La vreo 40-50 de metri distanță, râsul altora se auzea ca un cuțit. Familia Constantin – Constantin Iosef, Elena, Alexandru și fiul lor, Cătălin – stăteau la masă, bând bere rece și vorbind tare, alături de câțiva prieteni americani sau mexicani. Elena, soția lui Constantin, pregătea o salată, aprindea un grătar. Era o zi liberă, o zi de petrecere.

Nimeni dintre ei nu s-a apropiat.

Mă vedeau chinuindu-mă, dar întorceau privirea. Între mine și Constantin se ridicase un zid de tăcere. După accidentul din 9 august 1991 și până la alungarea mea din trupă, la 15 aprilie 1992, omul acesta – pe care-l crezusem frate – nu mi-a adresat mai mult de treizeci de minute de cuvinte. Cuvinte ascuțite, pline de venin:  

 - „Handicapat.”  Și totuși, n-am cerut nimic.

Mi-am schimbat singur roata, luptându-mă cu proteza, cu durerea, cu rușinea, cu fierul care nu se lăsa urnit. Cam trei ore am stat acolo, sub soare, transpirat, în genunchi, în praf. Și când, în sfârșit, am reușit, am zâmbit. Nu pentru ei, ci pentru mine. Pentru că omul care cade și se ridică singur devine de zece ori mai viu decât cel care râde la masă cu trădătorii. La un moment dat, un bărbat de la masa lor s-a ridicat și a vrut să vină spre mine. Dar Constantin s-a repezit, l-a apucat de braț și l-a tras înapoi.

 - „Nu te duce la el”, i-a spus.

Omul s-a oprit o clipă, dar mai târziu s-a ridicat din nou. A venit până la mine, mi-a spus ceva – n-am înțeles. A scos un aparat Polaroid, a făcut o poză, mi-a zâmbit și mi-a întins-o. Acea fotografie am păstrat-o ca pe o icoană: dovada tăcută că nu toți oamenii au sufletul mort.

 - 📜 Privind astăzi această fotografie, înțeleg: nu era o imagine, era o judecată.

O judecată împotriva celor care și-ar vinde părinții, copiii și neamurile pentru bani. Familia Constantin – cei care m-au trădat – nu au fost dușmanii mei.

Ei au fost doar oglinda acestei lumi: o lume care își vinde fratele ca Iuda, pentru un pumn de dolari și un zâmbet mincinos.

🕯️ Eu însă am rămas.

Cu rana mea, cu proteza mea, cu fotografia mea. Am rămas în picioare, în genunchi, în viață. Pentru că Dumnezeu nu uită. Iar fotografia durerii mele va rămâne dovada că un om trădat poate fi zdrobit în trup, dar niciodată în suflet. „Căci nu durerea te doboară, ci lipsa de omenie a celor care o privesc fără să întindă mâna.”