DRAMA UNUI ACROBAT

Vă rog să-mi acordați câteva momente din timpul dumneavoastră pentru a simți, prin cuvinte și imagini, o mică parte din umilința, durerea fizică și discriminarea pe care am fost nevoit să le îndur din partea celor care aveau obligația să mă ajute, dar nu au făcut-o.
Mă numesc Oprea Vasile, prietenii îmi spun Puiu. M-am născut pe 22 ianuarie 1958, într-un cartier al Bucureștiului, România. Sunt un fost sportiv de performanță, practicând înot, atletism și haltere la cluburile Olimpia și Steaua din București.
La vârsta de 17 ani, am absolvit o școală profesională de instalații de apă și gaze. Tot la acea vârstă, am început pregătirea ca acrobat la Circul Globus din București, alăturându-mă trupelor de acrobați la basculă: Frații Tudorică, Chirilă, Sandi Crețu și alții.
Printr-o întâmplare fericită, am cunoscut acrobații Dupleac Gheorghe (Jori) și Momiana Dimitruva din Bulgaria, care erau căsătoriți de doar câteva zile, dar lucrau împreună de mulți ani.
Jori era mai în vârstă decât mine cu aproximativ 27-28 de ani. Tot în acel an, eu și Momiana Dimitruva am obținut atestate de artiști liber-profesioniști, categoria I, acordate de comisii formate din mari artiști ai vremii, sub președinția renumitului magician Iosefini.
Recunosc cu mâna pe inimă că perioada 1975-1985 a fost și va rămâne cea mai frumoasă din viața mea ca artist, fiind membru al celebrului "Trio Corona". Chiar dacă eram încă sportiv la Clubul Steaua București, doamna ministru Suzana Gâdea, care la acea vreme conducea Ministerul Culturii, a fost impresionată de spectacolul nostru.
Drept urmare, mi se facilita scoaterea din producție pentru a putea participa, alături de colegii mei din "Trio Corona", la diverse evenimente private ale demnitarilor regimului comunist, alături de alți artiști de renume ai României.....
Sunt un fost artist acrobat, liber-profesionist, iar între anii 1987-1992 am fost "porter" în două trupe celebre la acea vreme: trupa de acrobații la basculă Moșoianu, în vara anului 1987, și trupa de acrobații la basculă Constantin, între anii 1988-1992.
Sincer să fiu, acrobațiile la basculă nu mi-au plăcut niciodată, dar am încercat să mă integrez, deoarece era o modalitate facilă de a pleca peste ocean în acea perioadă comunistă. Nu voi da nume, dar am văzut trupe de basculă formate din 10-11 persoane, cu numere de excepție, de nota 10+. Eu, însă, am ajuns întro-o trupă cu nume celebru, dar fără valoare.
Aceasta este povestea mea, spusă cu sinceritate și speranța că va fi citită cu atenție și înțeleasă de cei care doresc să descopere realitățile lumii artistice din acea perioadă.
Respect maxim pentru toți membrii acrobați care au realizat acel superb record mondial cu coloana de șapte – sper să nu greșesc. Repet, respect maxim doar pentru acei membri care s-au aflat în manej și au obținut acel record mondial, nu și pentru Moșoianu.
Moșoianu, după acel record de talie mondială, și-a mai format încă trei sau patru trupe, păstrându-l doar pe bunul meu prieten, Porterul Cristi, și pe Gabriela Bică.
De cel puțin cincisprezece ori l-am întrebat pe Moșoianu cum să procedez, ce să fac, cum să urmăresc voltijorul, deoarece, până atunci, făcusem cu totul altceva, complet diferit.
Moșoianu, drept răspuns, își ridica maieul și-mi arăta urmele de la anumite operații, văitându-se de nenumărate afecțiuni.
La un moment dat, Cristi, enervat și văzându-mi umerii însângerați, a început să mă ghideze. Din acea clipă, Cristi era mereu cu un deget pe mijlocul și pe brațul meu, controlându-mi fiecare mișcare și șoptindu-mi la ureche tot ceea ce trebuia să fac.
Transpirați, obosiți, dar eram perfect pregătit să prind coloana de cinci, la fotoliu de trei-patru ori la rând. Și am reușit – în maximum două săptămâni.
Anii 1987-1988. De la Moșoianu am trecut la Constantin. Nu știu ce probleme avea Constantin Iosef cu Bucur Relu, dar acesta nu a contribuit cu absolut nimic la formarea noii trupe Constantin. Toată trupa a fost construită exclusiv pe umerii mei. Norocul meu că l-am avut mentor pe bunul meu prieten Cristi.
Ridicolul situației era că, Constantin Iosef și-a adus în trupă toți membrii familiei sale, care, din punctul de vedere al calităților unui artist acrobat la basculă, erau niște nulități – nefiind în stare nici măcar de cel mai elementar gest de abilitate acrobatică.
De fapt, adevărații acrobați erau aduși din altă parte, iar familia se învârtea printre noi ca simple elemente de decor.
De exemplu, fratele lui Constantin, Alexandru Iosef, de profesie geolog și având deja patruzeci de ani, nu trecea zi fără să bea, fie înainte de spectacol, fie în pauză. Într-o zi, s-a speriat de unul dintre acrobați, pe care trebuia să-l prindă la aterizare, și, cuprins de panică, l-a lăsat să cadă. Doar pronia cerească a făcut ca situația să nu aibă un final tragic.
Stimați cititori, în imagine îi aveți pe fostul pușcăriaș Constantin Iosef și pe fiul său, Cătălin Iosef, unul dintre viitorii traficanți de cocaină, cunoscut pe tot mapamondul. Aceste două scursuri ale societății, prin fraudă și șantaj, m-au forțat să le semnez anumite documente cu mult înaintea intervenției mele chirurgicale, în speranța că voi muri.
La final, voi include facsimilele acestor documente, dar aici vă notez despre ce este vorba. În anul 1989, după înlăturarea regimului dictatorial ceaușist, Iosefini a fost alungat din circul Globus de către artiștii circului.
În poza de deasupra este fostul director Iosefini, iar în poza de sub acest text este Ștefan Cora, fratele vitreg al lui Iosefini (tatăl lui Constantin Iosef).
Mesaj primit de la un comentator:
Domnule Puiu, nu mă mir deloc de ceea ce ați scris. Cunosc foarte bine personajele (lichelele), încă de când jigodia de Puiu (Iozef Constantin) a ieșit din pușcărie și Iosefini l-a angajat la Circul de Stat.
M-aș fi mirat dacă s-ar fi schimbat în bine. Îmi pare foarte rău că ați intrat pe mâna acestui animal! Dar sunt bucuroasă că totul s-a sfârșit cu bine pentru dumneavoastră și că acum sunteți bine.
Singurul lucru pe care vreau să vi-l spun este că NU ERAU EVREI!!! Este o mare minciună. Doar Iosefini s-a născut dintr-o mamă țigancă (care era femeie de serviciu la un domn evreu, iar cu acesta l-a conceput pe Iosefini).
Tatăl lui Constantin Iosef nu era frate bun cu Iosefini, ci doar după mamă, care l-a avut cu un țigan. Așadar, el nu putea să fie evreu, ci era doar o jigodie, o rușine pentru țigani.
Tot ce ați scris demonstrează acest lucru. Gândiți-vă că a fost doar un vis urât și că cei care v-au provocat atâta suferință au fost răsplătiți cum se cuvine.
Cătălin Iosef a moștenit de la tatăl său cele mai ticăloase apucături criminale: răzbunare, hoție, răutate și perversitate. Ca exemplu, amintesc faptul că își snopea în bătaie iubita, Nituică Teodora, transformând-o într-un sac de box. Un alt exemplu de comportament moștenit din familie:
La o petrecere Cătălin Iosef a lovit-o rău pe Nituică Teodora, ea urla de durere și Cătălin încerca s-o sărute ca să mascheze situația. Poza făcută din întâmplare la petrecere.
În turneul din 1989, desfășurat între 1 mai și sfârșitul lunii septembrie, Constantin a strâns o avere. În incinta circului, avea o afacere profitabilă cu limonadă la pahar, pe care o vindeau băieții din trupă înainte de spectacol, în pauză și după spectacol.
Această afacere era incredibil de rentabilă: în doar două luni, Constantin Iosef a câștigat suficient pentru a achita integral un apartament cu trei camere în cea mai bună zonă a Bucureștiului.
După anul 1999 am realizat că spunea adevărul, mai ales când confirmarea a venit și din partea unui bun prieten și fost tovarăș de celulă al lui, Cezar, care locuia în cartierul Floreasca, foarte aproape de atelierul unde lucram.
Stațiunea Mamaia anul 2000
Unii jurnaliști neinformați susțin că Constantin Iosef ar fi fost o legendă vie, dar acest lucru este greșit. Constantin nu a fost niciodată o legendă a circului din România.
A fost doar un interlop scelerat care a distrus viața multor oameni sărmani, loviți de soartă, și a ruinat speranțele și visele multor artiști adevărați. În familia lui Constantin nu au fost, nu sunt și nu se vor naște vreodată artiști adevărați.
Amintiri, Turcia 1982
De fiecare dată când pleca în afara României, Constantin avea un contract de doi sau trei ani. În acel turneu evolua în maximum două sau trei țări. Când apărea la televizor sau dădea un interviu unui jurnalist, îi plăcea să se laude, mințind fără rușine că a lucrat în 147 de țări, ceea ce este o minciună evidentă, având în vedere că pe mapamond există un total de 204 țări.
Constantin și-a început cariera de artist după ce unchiul său, magicianul Iozefini, l-a eliberat din închisoare, punându-i la dispoziție cei mai buni artiști de circ, cu care și-a alcătuit o trupă, și asigurându-i cele mai rentabile contracte la nivel mondial.
După 10 noiembrie 1989, revoluția m-a prins în apartamentul lui Constantin Iosef, unde tocmai îi terminasem toate lucrările la instalația de apă, canalizare și gaze și îi montasem un boiler electric.
Apartamentul său era vizavi de magazinul Muzica din Calea Victoriei, la ultimul etaj al blocului, iar terasa acestuia era comună cu cea de unde a fugit Nicolae Ceaușescu cu elicopterul.
Văzând haosul din stradă și de pe terasă, am închis ușa apartamentului și m-am alăturat revoluționarilor. Circul nu mă mai interesa în acele vremuri. L-am sunat pe Constantin doar ca să-i dau cheia de la apartament.
Baricada de la Intercontinental, formată în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, a reusit să trezeasca în noi dorinta pentru o viață nouă. Niciodată nu am solicitat certificat de revoluționar !
Un ofițer m-a observat și m-a întrebat unde locuiesc. După ce i-am spus, mi-a dat o banderolă să o pun pe braț, iar în zona casei mele, Dudești-Baba Novac, zilnic, timp de trei-patru ore, împreună cu alți tineri, verificam fiecare mașină pentru a ne asigura că nu transportă arme.
Bentley Brothers, Circo Tihany Spectacular, Tarzan Zerbini Circus și Farfan Production Inc.
09. August 1991 ziua accidentului de muncă !
Raport medical inițial Neurologic Orthopedic Associates - Dr. Samir Michail
Pacient: Vasile Oprea Data: 09.08.1991 Loc: Camera de gardă a spitalului Pomona Valley
La camera de gardă mi se recomandă intervenția chirurgicală de urgență dar, Cătălin Iosef stă de vorbă cu acei medici, refuză intervenția și mă abandonează la camera de gardă. Același lucu se repetă după 4 zile
Radiografii: ceafă, mijloc, umăr și șold stâng
Prescripție: guler cervical și cinci zile de repaus
20.08.1991 Pacientul revine cu dureri severe la spate, genunchiul stâng și cefalee.
Diagnostice: fractură vertebre C3 și C4 cu tasarea discurilor, osteoartrită umăr stâng
Recomandare: intervenție chirurgicală
21.10.1991 Intervenție chirurgicală: fuziune posterioară C3-C4
21.11.1991 Pacientul declară că dorește să plece în Puerto Rico într-o săptămână.
Diagnostic postoperator:
Fuziune posterioară C3-C4
Sindrom dureros miofascial cervical
Sindrom dureros miofascial toracic
Sindrom miofascial lombar
Sindrom miofascial posttraumatic
Sindrom dureros miofascial umăr stâng cu lacerație
Dislocare genunchi stâng
Dislocare laba piciorului stâng
Întindere de ligamente șold stâng
Concluzii medicale:
Leziunile sunt urmarea directă a accidentului din 09.08.1991
Fractura coloanei cervicale a necesitat intervenție chirurgicală
Exacerbările pot apărea din cauza muncii excesive
Remisia simptomelor variază între 75% și 90%, însă pacientul este inapt de muncă minimum 12 luni
Pacientul nu mai poate profesa în meseria de acrobat
Se recomandă fizioterapie, reabilitare și controale medicale regulate
Costurile estimate pentru recuperare, inclusiv intervenția chirurgicală tratamentele postoperatorii și altele sunt estimate la 106.000 dolari.
Înainte de accident !
Din 26 iunie 1991, ziua premierii la Circul Farfan, nu am primit vreodată mai mult de 5 dolari săptămânal. Din 9 august 1991 ziua în care m-am accidentat, niciodată vreunul dintre foștii mei colegi nu mi-au oferit vreodată un ajutor.
Uneori mă întrebam dacă nu am vreo boală contagioasă, deoarece toți se fereau de mine ca dracul de tămâie. Nu vreau să impresionez pe nimeni.
Ministerul Justiției al Statelor Unite
Serviciul de Imigrare și Naturalizare
Vasile Oprea – Cerere de prelungire a șederii temporare
Prin prezenta, solicit prelungirea șederii mele temporare în Statele Unite.- Data solicitării prelungirii: 16 septembrie 1992 (menționez că în România am sosit pe 1-2 mai 1992).
- Motivul solicitării:
Am primit un contract cu Farfan Production Inc. pentru sezonul 1991-1992, cu o creștere salarială de 400 $ pe săptămână.
Ministerul Justiției al Statelor Unite
Serviciul de Imigrare și Naturalizare
Vasile Oprea – Declarație de intenție privind plecarea din SUA
Declar că intenționez să părăsesc teritoriul Statelor Unite la data de 31 decembrie 1991.- Sunt în posesia biletului de plecare? Da.
- Data: 12 octombrie 1991.
Ziua accidentului
Se înserase deja când am ajuns în caravana circului Farfan. Cătălin Iosef a venit la mine în rulotă zâmbind, bine dispus, aducând cu el câteva cutii de bere.
Mă simțeam extrem de rău și l-am rugat să meargă la farmacie să-mi cumpere ceva pentru durerile insuportabile care îmi sfâșiau întregul corp și, poate, și ceva care să mă ajute să adorm mai repede. Speram că, după un somn bun, mă voi simți mai bine.
În zadar l-am rugat pe Cătălin să-mi cumpere medicamente. Nu a vrut să o facă, nici în acea seară, nici în zilele următoare. Îmi spunea mereu că sunt bine, că nu am nimic și că, în maximum 4-5 zile, voi putea lucra din nou în spectacol.
Chiar a doua zi după accident, Cătălin Iosef insista continuu și mă sfătuia să nu stau în pat, să fac exerciții de mobilitate, spunându-mi că sunt perfect sănătos și că trebuie să mă mențin în formă.
Frigiderul meu era gol, iar în buzunar nu cred că aveam mai mult de șase sau șapte dolari – mărunțiș rătăcit prin buzunarele hainelor. Dar cel mai greu de suportat nu era nici lipsa medicamentelor, nici foamea, ci ignoranța tuturor, răutatea și dorința lor de a mă alunga, de parcă aș fi fost cel mai mare dușman al caravanei circului Farfan.
Timp de două luni, am fost nevoit să merg la spital de trei, cel mult patru ori, pentru control. Cătălin Iosef mă însoțea, deoarece vorbea fluent limba engleză. Eu îl consideram un prieten. Nu aș fi crezut vreodată că mă ura și că îmi dorea moartea doar pentru ca tatăl său să scape de obligațiile contractuale pe care le avea față de mine.
Pentru gestul frumos și binele pe care mi l-a făcut bunul meu prieten Shoun Goodner – care, prin felul în care a acționat, mi-a salvat viața și le-a dejucat planul criminal – Constantin Iosef și Farfan s-au răzbunat pe el și, după doar două zile, l-au concediat.
Frații Constantin și Alexandru Iosef, nepoți ai fostului magician Iosefini, furioși că încă eram în viață și nu aveam de gând să mor – deși nu aveam hrană, bani, medicamente și niciun fel de ajutor medical, suferind cumplit de durere fizică, la zece zile după accidentul nefericit, au găsit o nouă metodă de răzbunare:
” Ca să fi un om bogat e de ajuns să-ți strigi MAMA și ea să-ți răspundă ”!
Mi-au întrerupt apa și curentul electric de la rulotă. Constantin Iosef, urlând ca un nebun, îmi reproșa că electricitatea și apa care alimentau rulota mea aparțineau patronului Armando Farfan. Fratele său, Alexandru Iosef, ca un papagal, repeta și aproba tot ceea ce striga Constantin.
La un moment dat, au început să mă înjure și să îmi ceară, într-un mod extrem de agresiv, să dispar din acea caravană. Le-am reproșat că muncisem 40 de zile și nu primisem decât cinci dolari. Le-am cerut să-mi achite toți banii datorați, după care aveam să plec.
Alexandru Iosef, având un dosar în mână, mi-a cerut să semnez niște documente dacă doream să mai rămân în caravana circului Farfan. Fiindu-mi foarte rău, rănit, fără bani și hăituit de Farfan și frații Iosef, neavând niciun sprijin și nicio înțelegere din partea lor, am fost nevoit să accept și să semnez acel dosar, scris în limba engleză, deși nu aveam habar ce conținea.
În după-amiaza în care frații Iosef mi-au oprit apa și curentul, m-am internat pentru prima dată în spital, unde mi s-a montat o proteză care avea să marcheze începutul unei vieți de coșmar, greu de îndurat.
Era un vis îngrozitor din care nu reușeam să mă trezesc, iar această proteză, care se vede în fotografie, nu m-a ajutat deloc. Am suportat-o timp de două luni, degeaba. După această perioadă, vertebrele mele cervicale nu se sudaseră, erau la fel ca înainte. Nimic nu se îmbunătățise.
A fost o tortură planificată de Constantin Iosef și Farfan, care sperau că orice mișcare greșită din partea mea îmi putea fi fatală sau m-ar fi lăsat paralizat. În nemernicia lor, acești oameni nu știau că nu aveam să mor atât de ușor, deoarece Bunul Dumnezeu mă iubea, avea grijă de mine și mă veghea permanent.
Nu sunt scriitor și nu vreau să comentez patimile pe care le-am îndurat timp de aproximativ 80 de zile din cauza acestei proteze, vina aparținând familiei Constantin și nepăsării tuturor membrilor trupei Constantin, care nu mi-au oferit niciun ajutor.
Nici măcar nu s-au obosit să-mi spună că nu voi fi operat niciodată dacă nu îmi voi plăti singur intervenția chirurgicală—lucru pe care, în cele din urmă, l-am realizat parțial cu banii mei. Veți înțelege mai târziu cum.
Un lucru vreau să menționez: dacă voiam să aprind aragazul ca să gătesc ceva, trebuia să fac o genuflexiune pe verticală, iar de fiecare dată eram stropit de uleiul încins deoarece nu mă puteam apleca de proteză ca să pot vedea flacăra la aragaz
Constantin și patronul Farfan respirau liniștiți, fericiți că semnăturile mele, obținute prin șantaj, îi protejau și nu îi mai obligau la nimic față de mine, indiferent ce mi s-ar fi întâmplat.
La un control medical, mă flam în mașina lui Cătălin. Acesta, văzând că eram extrem de încordat și speriat după nefericitul accident, conducea ca un nebun, cu viteză foarte mare. Dintr-o dată, fără niciun motiv sau vreun obstacol în fața mașinii, frâna brusc doar pentru a mă vedea cum mă izbeam cu fața de parbriz.
Cătălin râdea în hohote când mă vedea transpirând și sângerând din nas sau din arcada ochiului rănit. Îl văd și acum cum bea din cutia de bere pe care i-o cumpăram de la benzinărie, râzând cu un râs sadic, idiot, moștenit de la familia sa.
Probabil că nu a realizat niciodată spaima și durerea fizică pe care mi le-a provocat el atunci, și despre durerea continuă, cauzată de proteza care se vede în imaginea de mai jos.Toate aceste lucruri, Cătălin Iosef le făcea doar pentru amuzament, ca să se distreze.
Astăzi, când privesc din nou această fotografie, un fior rece îmi străbate șira spinării. Era o zi frumoasă de toamnă, surprinzător de călduroasă, un început de săptămână în care toată lumea era liberă, iar în circul Farfan nu se lucra.
La un moment dat, am observat că rulota mea era înclinată nefiresc într-o parte. Privind mai atent, am văzut că una dintre roți era desumflată.
În zadar am încercat, timp de aproape o jumătate de oră, să o umflu cu o pompă. Proteza pe care o purtam îmi limita mișcările, împiedicându-mă să mă aplec, făcând totul îngrozitor de incomod.
Cu amărăciune, am realizat că aveam pană și că roata trebuia schimbată neapărat.
La doar 40-50 de metri de mine, se aflau membrii familiei Constantin: Constantin, Elena Iosef, Alexandru Iosef și fiul lor, Cătălin. Stăteau în fața motorhomului lor, la o masă, alături de câțiva prieteni – probabil americani sau mexicani. Toți vorbeau gălăgios și se delectau cu o bere rece.
Elena, soția lui Constantin, era ocupată cu pregătirea unui castron mare de salată și, în același timp, încerca să aprindă un grătar.
Eram ignorat complet de toți membrii familiei Constantin Iosef, cu toate că mă vedeau chinuindu-mă. Între mine și Constantin, de la accidentul din 9 august 1991 și până la 15 aprilie 1992, când am fost alungat din trupă, s-a creat un zid de tăcere.
Se ferea de mine, se ascundea, deși distanța dintre rulotele noastre nu era mai mare de 30 de metri. Dacă aș aduna toate minutele în care Constantin Iosef mi-a adresat vreun cuvânt în acea perioadă, nu cred că ar depăși 30-35 de minute. Iar acele cuvinte erau, în mare parte, acuzații și jigniri, numindu-mă: „handicapat”.
Neavând altă soluție, m-am apucat singur să înlocuiesc roata spartă. Cea mai mare problemă era proteza, care mă chinuia și mă incomoda teribil, împiedicându-mă să fac anumite mișcări.
Cred că mi-a luat aproape două ore să finalizez totul, dar nu m-am dat bătut. În cele din urmă, transpirat, obosit, dar mulțumit și chiar zâmbind, am reușit.
Îmi amintesc cum, la un moment dat, unul dintre bărbații care beau alături de Constantin s-a ridicat de la masă, intenționând să vină să mă ajute. Însă Constantin Iosef s-a ridicat imediat și l-a tras înapoi, obligându-l să rămână la masa lor...Totuși la plecare acea persoană s-a oprit în drepul meu a mi-a făcut două poze din acele care ie la secundă, una mi-a dat-o mie a zîmbit și a plecat.
Așa cum era de așteptat, au pierdut o sumă considerabilă de bani, lucru ce avea să afecteze bunul mers al întregii trupe de acrobați. Din acel moment, Constantin Iosef a devenit și mai nervos, agresiv și nesăbuit.
Tot în acea seară, noi, membrii trupei Constantin, am primit o veste care avea să ne surprindă pe toți. Eugenia Golea, o fostă campioană olimpică la gimnastică, însă fără valoare artistică în ceea ce făceam noi, acrobații trupei Constantin, a decis să rămână definitiv în Puerto Rico, sperând la un viitor mai bun.
Grandioso Circo Tihany era și este foarte cunoscut în lume, iar numele patronului este rostit cu mult respect în lumea circului. Aici, Constantin Iosef a răsuflat ușurat și fericit, reușind să-și astâmpere, măcar temporar, foamea nesățioasă de bani.
Săptămânal, din suma care ni se cuvenea fiecărui acrobat pentru munca prestată, Constantin ne oprea, abuziv, jumătate din bani, fără nicio explicație.
Am revenit la circul Bentley Brothers, unde scandalurile, țipetele și nemulțumirile lui Constantin Iosef se țineau lanț, de dimineață până seara.
Noi știam că, dacă ne vedeam de treabă și patronul era mulțumit, aveam șansa de a câștiga bani frumoși. Însă vinovat pentru tot ce se întâmpla în acea perioadă era doar Constantin Iosef, care lua orice hotărâre importantă fără să țină cont de părerea noastră, a celorlalți membri ai trupei.
Ca și cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, Aurelian Bucur a intrat într-un conflict cu patronul Circului Bentley Brothers. Mr. Bentley, văzându-l nebărbierit și neîngrijit, l-a chemat la el și i-a spus ferm:
„Acesta este circul meu, eu sunt șeful, eu te plătesc. Dacă nu-ți dai barba jos, nu vei mai intra în spectacolul meu.” După aceste cuvinte, Mr. Bentley i-a întors spatele și a plecat. Noi, colegii săi, am încercat în zadar să-l convingem să se bărbierească, însă el a refuzat categoric.
În mintea lor bolnavă, Constantin și Aureșian Bucur, singurul vinovat pentru ghinionul de la jocurile de noroc era Dumnezeu, pe care ei îl blestemau și îl înjurau fără încetare.
În timpul unui spectacol, în fața a peste două mii de spectatori americani și de alte naționalități, chiar în momentul în care eu țineam coloana de patru persoane, Aurelian Bucur m-a prins de braț și m-a călcat pe picior, spunându-mi că, dacă vreau să-mi continui mișcarea, trebuie să mă lepăd de Dumnezeu și să-l insult, așa cum făcea el zi de zi.
Niciodată nu i-am dat această satisfacție lui Bucur Aurelian.
Zilnic, din zori și până târziu în noapte, în întregul circ răsunau țipetele lui Constantin. După numeroase avertismente, Mr. Bentley, exasperat de comportamentul agresiv al lui Constantin și de refuzul lui Aurelian Bucur de a se bărbierească, a venit la noi, ceilalți acrobați, și ne-a propus o mărire de salariu, cu condiția să renunțăm la Constantin Iosef.
Am făcut o mare greșeală susținându-l pe Constantin și refuzând oferta. În cele din urmă, Mr. Bentley a renunțat la noi.
Ultimul oraș în care am lucrat a fost Tulare County, California. La 16 mai 1991, am fost concediați, deși contractul nostru era valabil până în luna iulie a acelui an.
Acest eșec a venit după ce părăsisem Puerto Rico, un oraș unde jocurile de noroc se găseau la fiecare colț de stradă și unde majoritatea acrobaților își pierduseră economiile în cazinouri.
La Circul Bentley Brothers, majoritatea acrobaților munceam din greu, cu excepția fraților Constantin Iosef și Aurelian Bucur. Circul nu avea copertină și, săptămânal, ne mutam în trei orașe din America. Dacă ploua, spectacolele se anulau, iar noi speram în zadar să NU mai plouă.
Constantin Iosef s-a îmbogățit obligându-ne să montăm și să demontăm circul. După ultimul spectacol, un mexican ne dădea indicații, iar în aproximativ 90 de minute demontam tot circul.
Apoi călătoream circa două maxim trei ore până în alt oraș, dormeam cel mult 3-4 patru ore, iar dimineața, la 06:30, Constantin ne trezea cu scandal pentru a-l monta din nou.
Până la ora 13:00, circul era pregătit pentru spectatori, dar profitul ajungea la Constantin și Elena Iosef care era lesinată după bani.
Pe lângă munca depusă, noi eram și recuzitieri în timpul spectacolelor. La final, intram în arenă ca reprezentanți ai României, alături de artiști din alte țări, și de fiecare dată publicul ne aplauda în picioare.
În turneul din America, până la data de 9 august, când eu mi-am încheiat cariera, Constantin Iosef nu a lucrat, deși era un artist talentat deoarece într-un turneu din România anul1989, în afara spectacolului, el a suferit o ruptură abdominală, a fost operat. I s-a pus o plasă la burtă menajându-se ulterior.
Lunea aveam zi liberă. Marți – vineri aveam două spectacole pe zi, iar sâmbăta și duminica, câte trei. Munca era epuizantă, mai grea ca a gladiatorilor.
Cu un baros de 8-10 kg, trebuia să înfig în pământ aproximativ 12-14 țăruși metalici de 150 cm, folosind o scară. Un coleg ținea țărușul vertical, iar eu îl băteam cu ciocanul. Partea cea mai grea era la demontare, când trebuia să scoatem acei țăruși din pământ.
Următorul oraș în care am ajuns avea să fie un adevărat paradis pentru Aurelian Bucur și Constantin Iosef: Reno, Nevada, patria jocurilor de noroc. Aici, colegii mei și-au pierdut și ultimii bani care le mai rămăseseră prin buzunare.
Farfan Production Inc – 11 iunie 1991
Contractul dintre trupa Constantin și Farfan Production Inc. Eu la la Circul Farfan, am lucrat prin orașele San Diego, San Bernardino și Pomona Valley. Premiera la Circul Farfan a avut loc pe 26 iunie 1991. Aici am lucrat timp de 40 de zile, în cele trei orașe.
Circul Farfan era enorm, grandios, având capacitatea de a primi cam 6.000 de spectatori. Spre deosebire de alte circuri, acesta avea un cort imens, astfel încât ploaia nu împiedica spectacolele. Circul își anunțase revenirea în SUA după un turneu în Japonia.
Circurile Bentley Brothers și Circo Tihany Spectacular din Puerto Rico fiecare aveau capacitatea de a primi circa de 2.000 de spectatori la un singur spectacol. Din acest motiv, a fost creată o alianță între patronul Circului Farfan și domnul Tihany.
Astfel, Circul Farfan a traversat cu vaporul spre Caraibe, în Puerto Rico, în timp ce noi, artiștii, am fost transportați cu avionul. Odată ajunși, Circul Farfan noi am cunoscut un succes uriaș, cu spectacole vândute până la ultimul bilet în fiecare zi.
26 iunie 1991 Premierea Circului Farfan
Noi, membrii trupei Constantin, am fost angajați de către patronul Farfan cu contract, începând cu data de 26 iunie 1991. Pe parcursul celor 40 de zile, am muncit neîntrerupt la montarea și demontarea circului, am lucrat ca recuzitieri în timpul spectacolelor și, nu în ultimul rând, am reprezentat România ca acrobați, susținând zilnic două spectacol, iar vinerea, sâmbăta și duminica câte trei reprezentații.
În ciuda efortului depus, am fost remunerați mizerabil – eu primind doar 5 dolari la sfârșitul unei săptămâni, cu promisiunea lui Constantin că restul banilor îmi vor fi plătiți curând. Incredibil, dar adevărat!
Mâncarea, pregătită de soția patronului, era de o calitate îndoielnică: o salată fadă și macaroane cu brânză lipsite de orice gust, pe care aproape nimeni nu le consuma. Cu toate acestea, spectacolele se desfășurau zilnic, iar spectatorii nu erau suficient de numeroși pentru a umple arena unui circ atât de mare, capabil să găzduiască circa 6.000 de oameni.
Încasările erau constante, însă banii ajungeau doar la favoriții patronului și la șmecherii din anturajul lui Constantin Iosef.
Într-o seară, întreaga caravană Farfan a părăsit orașul San Bernardino, iar noi sleiți de oboseală, am ajuns în Pomona Valley târziu după miezul nopții. Eu și Coco, epuizați, nu ne-am mai ancorat rulota ca de obicei, ceea ce a făcut ca interiorul să se transforme într-un adevărat balansoar.
Cunoscând acest detaliu, Constantin Iosef, în dorința de a se distra, a început să lovească ușa cu picioarele, zguduind întreaga rulotă și trezindu-ne brutal. Coco era cât pe ce să cadă din pat.
Cu urlete isterice, Constantin ne-a grăbit să plecăm la montarea circului, forțându-ne să renunțăm chiar și la micul dejun sau la o simplă cafea.
Astfel, forțat am pornit către locul de muncă, alături de Drăgan Costel și Alexandru Iosef.
Ziua era toridă, iar la orele prânzului, canicula devenise insuportabilă. Apa rece cu gheață pe care o beam curgea șiroaie pe noi. În jurul orei 13, am fost opriți din muncă și trimiși la umbră, fără să ni se ofere vreo explicație.
Îmi convenea pauza, dar foamea mă chinuia, căci, din cauza grabei lui Constantin, nu avusesem timp să mănânc nimic.
Prânzul oferit de soția patronului – aceleași macaroane și salată – era de neconsumat, probabil nici câinii circului nu le-ar fi acceptat. La ora 14:30, patronul Farfan ne-a anunțat că, din cauza căldurii extreme, fusese declarat un cod de alertă și că munca urma să fie reluată doar seara, când temperaturile ar fi scăzut.
Ne-am îndreptat spre parcarea circului, urcând în mașina trupei. La volan se afla o balerină din Las Vegas, Karin Mikelle Anderson, iar pe locul din dreapta, o altă balerină, Cecilia Tobiere.
Eu eram așezat în spate, cu spatele în direcția de mers. Distrată și neatentă, Karin a trecut pe culoarea roșie a semaforului, ignorând țipetele colegilor care o avertizau.
În continuare, urmează un scurt reportaj în care Constantin Iosef răspunde unui reporter. Acest om, lipsit de caracter, și-a bătut joc de toți colaboratorii săi, înșelându-i și abandonându-i fără scrupule atunci când nu-i mai erau de folos.
Ba mai mult, a căutat să le facă rău prin toate mijloacele posibile, fiind incapabil de respect și demnitate.
Reporter: Maestre, când ați început cariera în circ.
Trupa Constantin a performat pentru prima dată în Grandioso Circo Tihany între 3 ianuarie și 15 aprilie 1990. Înainte de fiecare spectacol, fiecare artist avea un timp rezervat pentru repetiții, esențiale pentru acomodarea cu scena și clima tropicală.
Oprea Puiu: Costinești, România 1987 La baza piramidei se află prietenul meu, Cristi. Moșoianul este cel în costum, iar eu sunt în colțul din stânga jos. Puiu scrie pe poză. Moșoianul mi-a cerut să țin coloana de cinci. Dar Cristi a spus că riscăm să se rupă scena cu noi.
În ziua accidentului din 9 august 1991, Cătălin Iosef m-a abandonat la camera de gardă. Ulterior, m-a însoțit de trei ori la spital, însă doar în interesul lui Constantin Iosef. Eu eram, în esență, secretarul lor permanentă—Cătălin îmi dădea documente în engleză să le semnez, fără să-mi explice conținutul.
Contractul pentru America, semnat într-un mod umilitor, într-o toaletă a circului din București. Abia după 20 de ani am aflat că, legal, Constantin Iosef era responsabil pentru toate cheltuielile mele ce urmau din ziua accidentului meu din 9 august 1991
Deoarece aveam dificultăți de memorie și în exprimarea în limba română după accident, l-am rugat de mai multe ori pe Cătălin să vorbească în numele meu cu avocatul ca să-l dea în judecată pe patronul Farfan.
Eu crezând că acesta trebuia să suporte toate costurile. Cătălin s-a prefăcut că îl sună pe avocat, dar în realitate telefonul era închis. Spunea exact ce voiam eu să aud,în limba engleză, inducându-mă în eroare.
După 60 de zile, trebuia să merg la control să văd rezultatu protezei medicale, dar Cătălin dispăruse era de negăsit.
În această imagine sunt eu alături de Mihai Păun, un acrobat român mai în vârstă decât mine cu 10-12 ani, pe care l-am cunoscut în America. Destinul a făcut ca Mihai să fi lucrat anterior cu fostul meu șef, Dupleac Gheorghe, pe care eu îl numeam Jori, din trio-ul acrobatic Corona.
În perioada comunistă, Mihai reușise să se stabilească în Canada sau America – nu-mi mai amintesc exact ordinea.
Între noi s-a legat o prietenie profundă. De nenumărate ori, Mihai m-a îndemnat să-l părăsesc pe Constantin Iosef și să formăm împreună un alt trio acrobatic, însă i-am spus că voi face acest pas abia după încheierea contractului cu Circul Farfan.
În zilele libere, mă lua peste tot—m-a dus chiar și pe faimoasa Alee a Celebrităților din Hollywood. Mereu o luam cu noi și pe Nituica Teodora, care suferea în tăcere după ce era bătută crunt de Cătălin Iosef.
Dar tragedia a lovit nemilos. Pe 10 octombrie 1991, văzând că Cătălin Iosef nu mai apărea să mă ducă la control, am sperat că vertebrele mele cervicale s-au sudat singure.
L-am sunat pe Mihai Păun, care a venit imediat și m-a dus la spital. Acolo, cu tristețe în glas, mi-a spus că o intervenție chirurgicală la coloană era absolut necesară...
Cătălin Iosef a apărut după două zile, convingându-mă să semnez două documente. A fost a treia mea internare, între 9 agust și 10 octombrie. 1991
Pe 24 octombrie, spitalul a anunțat circul Farfanși pe Constantin Iosef că pe 26 trebuia să mă externeze cineva. Am așteptat întreaga zi, dar nimeni nu a venit.
după mine la spital.
Abandonat, disperat și extrem de obosit, am așteptat pe un scaun încă de la ora 10:00 dimineața, privind cum se însera, la cinci zile după intervenția mea chirurgicală.
Le-am dat celor de la spital un carnețel cu numărul de telefon al lui Mihai Păun, rugându-i să-l sune și să-i explice situația mea. Acesta le-a comunicat că va veni după mine în cel mult o oră.
Așa s-a și întâmplat – Mihai Păun a sosit împreună cu soția sa, a aflat unde se mutase circul Farfan și, înainte de a mă conduce la caravană, m-a invitat la un restaurant cu specific românesc.
Odată ajunși la circul Farfan, mi-am luat rămas-bun, știind că prietenul meu urma să plece în Canada din motive personale.
În loc de strălucire, am găsit mizerie și condiții mai rele decât ale unor nomazi. Constantin, liderul nostru, ne-a cumpărat o rulotă veche pe bani puțini, deși patronul circului îi dăduse 20.000 de dolari pentru un parc auto decent.
Gigi, epuizat, a renunțat după șase luni, dar datoria sa ne-a fost impusă nouă.
De obicei, urmărea doamne întârziate care purtau fie un lănțișor de aur, fie un guler de vulpe argintie în jurul gâtului sau aveau un ceas frumos la mână.
Asemenea animalelor sălbatice de pradă, lovea într-o clipă și smulgea victimei obiectul dorit, dispărând în noapte fără nicio remușcare. Nu îi păsa de soarta femeilor pe care le ataca, pe care le lăsa inconștiente, zăcând la pământ, fără ajutor.
Această mărturisire îi aparține chiar lui Constantin, care mi se confesa cu mândrie în timpul lungilor noastre călătorii prin California.
Atunci, l-am întrebat de ce fusese închis înainte ca unchiul său, magicianul Iosefini, să-l introducă în lumea circului.
5 Ianuarie 1992 - Circo Tihany Spectacular, Puerto Rico
Puiu și patronul Tihany
La bufetul circului, Cătălin Iosef și iubita sa, Teodora Nițuică, vindeau răcoritoare alături de Elena Iosef, Costel Drăgan, Alexandru Iosef, Constantin Iosef și alte persoane. Mi-aș fi dorit să vând și eu, dar Constantin nu mi-a permis.
Patronul bufetului, care vindea răcoritoare precum bere, Pina Colada, Coca-Cola, Pepsi și multe altele, nu avea un manometru pentru a măsura exact cât se consuma și cât vindea fiecare vânzător înainte de spectacol, în pauza dintre spectacole și chiar după terminarea acestora.
Circul se numea Farfan, dar, printr-o alianță cu Tihany, a fost transferat pe un vapor, deoarece era foarte mare. La un spectacol încăpeau aproximativ 6.000 de persoane așezate pe scaune, iar mulți alții stăteau în picioare.
Sâmbăta și duminica erau câte trei spectacole pe zi, adică aproximativ 18.000 de spectatori zilnic. Lunea era zi liberă, iar de marți până vineri aveam câte două spectacole pe zi, ceea ce însemna aproximativ 12.000 de spectatori plătitori de bilete zilnic.
Amintiri:
În fotografie apar Costel Drăgan și soția sa, Nituică Teodora. Pe 31 ianuarie 2009, Costel Drăgan a părăsit-o pe Nituică Teodora. A doua zi, pe 1 ianuarie, în jurul orei 11:00, încă dormeam după noaptea de Revelion. La un moment dat, Teodora mi-a trimis un mesaj în care scria de trei ori „Ajutor”, urmat de un alt mesaj foarte lung, dar indescifrabil, alcătuit dintr-un singur cuvânt fără cratimă.
Surprins că mă contactează după aproximativ 18 ani, am stat puțin pe gânduri și am decis să o sun eu. În timpul conversației, care a durat aproximativ 10 minute, ea vorbea foarte repede, disperată și plângând. Am reușit să înțeleg că Costel Drăgan o amenințase cu un cuțit, apoi o părăsise pentru o tânără foarte frumoasă, care avea o afacere prosperă și mulți bani.
La final, i-am spus că nu am cum să o ajut, că nu este treaba mea, apoi i-am închis telefonul și m-am culcat mai departe.
Amintiri:
Această fotografie a fost realizată în decembrie 1990. În imagine apar eu și Nituică Teodora, care este cea din dreapta, cea mai scundă, îmbrăcată într-un costum roșu. Eu am invitat-o la plajă în Miami, SUA, după ce în acea dimineață am văzut că Cătălin Iosef o bătuse crunt.
După aproximativ 21 de ani, am rugat-o insistent să îmi trimită un mesaj prin care să pot confirma, în fața circului de la București, că, în America, Constantin Iosef ne oprea în fiecare săptămână acele taxe despre care am scris anterior. Nu a vrut să mă ajute, ba mai mult, a postat pe Facebook un mesaj în care m-a denigrat, susținând că sunt un „țigan” invidios pe ea, deoarece nu a acceptat să se culce cu mine.
Într-o seară, Cătălin Iosef a venit în vagonul meu, unde locuiam, aducând vreo patru beri la cutie. La plecare, mi-a spus că are multe pachete de pahare de unică folosință lăsate de patron lui și că îi este teamă să nu se deterioreze sau să se șifoneze, deoarece, pentru fiecare pahar deteriorat, ar fi trebuit să plătească 1 dolar, indiferent dacă era gol sau plin.
Văzând că patul de deasupra mea era gol, a considerat că acolo ar fi în siguranță mii de pahare, până la tavanul vagonului. Tocmai în acea zi îl rugasem pe un polonez să-mi fixeze patul pe verticală, lipit de perete, ca să pot sta mai comod și să nu mă mai lovesc cu capul de marginea patului de deasupra
Mie nu mi-a dat niciun ban pentru ajutorul pe care, fără să-mi dau seama, i l-am oferit. Din când în când, venea cu șase beri să bem, împreună, gusta o gură și pleca grăbit.
Situația în care eu mă aflam la acele vremuri, nu înțelegeam de ce toată trupa, inclusiv Constantin, era pe scenă, iar eu spălam toalete circului.
Adevărul este că Dumnezeu mi-a oferit ceea ce, în lacrimi, eu L-am implorat.
O auzeam, aproape plângând, vorbind disperare cu soția lui Constantin despre faptul că nu găsise pe nimeni care să aibă grijă de fetița ei, care avea aproximativ trei luni. Iar dacă găsise pe cineva, trebuia să o plătească nu am înțeles cât. Nu știu exact cât, nici nu mă interesa, dar era clar că Mihaielei i se părea prea mult.
În cele din urmă, deși nu obișnuia să îmi vorbească, m-a văzut la câțiva metri distanță, a venit zâmbind spre mine și m-a rugat să am grijă zilnic de fetița ei, cât timp ea era la bufet. Am acceptat, iar din acel moment, în fiecare zi, cu excepția zilei de luni, aveam grijă de fetița Mihaielei.
Trupa Constantin locuia într-o vilă destul de departe, iar cu autocarul închiriat de Tihany avea nevoie de aproximativ 35 de minute pentru a ajunge la circ.
Toată lumea sosea în jurul orei 10:00. Așa cum am spus, din 5 ianuarie până pe 15 aprilie 1991, am avut grijă de fetița Mihaielei, însă, odată cu încheierea spectacolelor pe 15 aprilie, Mihaiela la fel ca și Cătălin Iosef nu mi-a oferit nici măcar un dolar pentru ajutorulpe care i l-am oferit.
Cu fetița ei am trecut prin zeci de momente amuzante, încât aș putea scrie lejer 50 de pagini despre ele. Voi povesti doar unul s-au două.
Mihaiela Băniceanu și absolut toți cei din Circul Farfan cunoșteau fișa mea medicală și leziunile de la cap înafară de mine . Eu avean să aflu cam după 20 de ani.
Într-o zi, am decis să nu mai revin la circ în pauza celui de-al doilea spectacol, când Mihaiela obișnuia să își arate afecțiunea față de micuța Cristina și să o sărute.
Știam că mai era jumătate din spectacolul doi și încă unul de seară, așa că am ajuns cu fetița în caravana Tihany înainte de ultimul spectacol.
Nu aveam de unde să știu că Mihaiela, Tihany, poliția și mulți portoricani plătiți de Tihany mă căutaseră cu disperare, crezând că sunt nebun și că aș fi atentat la viața micuței Cristina sau i-aș fi pus viața în pericol.
Toate acestea s-au petrecut la doar trei luni după o intervenție chirurgicală la coloana cervicală, într-o perioadă în care sufeream atât fizic, cât și sufletește. Cu toate acestea, am acceptat să o ajut pe Mihaiela Băniceanu, având grijă de fetița ei.
Încercam, pe cât posibil, să mă mențin demn – mă schimbam și făceam duș înainte de a ieși cu micuța, pentru că nu puteam să mă plimb cu ea murdar și transpirat după orele grele de muncă.
Într-o zi, însă, Mihaiela și ceilalți au venit cu două ore mai devreme, iar eu, surprins și nepregătit, am fost nevoit să cer ajutorul unui coleg polonez pentru a avea grijă de fetiță, în timp ce mă spălam și mă schimbam. Aceasta era realitatea mea: muncă istovitoare, sacrificii, umilință și lupta continuă pentru a rămâne om, în ciuda tuturor greutăților.
Din acea clipă, durerea a început să pălească. Uitasem de șerpii care îmi dădeau fiori, de rulotă, de nopțile reci. Așteptam ziua de 14 decembrie cu o nerăbdare care îmi aprindea inima.
Puerto Rico – Insula visurilor mele
În sfârșit, ziua plecării a sosit. Autocar, avioane, iar cerul de sub noi se întindea nesfârșit. Pentru a treia oară, zburasem peste Triunghiul Bermudelor, dar destinul părea să îmi surâdă.
Ajunși în San Juan, un autobuz ne-a dus într-un loc desprins dintr-un vis – o zonă rezidențială, unde piscinele și grădinile luxuriantesc păreau demne de marile staruri ale lumii.
Însă visul meu avea să se spulbere într-o secundă. Când autocarul a oprit, iar eu am făcut primii pași pe tărâmul speranței, un urlet de fiară mi-a sfâșiat sufletul. Constantin mi-a smuls rucsacul din mână și l-a aruncat înapoi în autobuz. Cuvinte grele, blesteme și o sentință nedreaptă:
„Ăsta merge la vagon, la muncitori!” Am privit spre foștii mei colegi. Niciun cuvânt, nicio privire, doar spatele întors al unor oameni care odinioară îmi erau familie.
Trădare. Umilință. Un vis zdrobit.
Și totuși, în inima mea, am știut că Dumnezeu veghea asupra mea. Că insula aceea, cu toate frumusețile ei, avea să fie martoră nu doar la suferința mea, ci și la renașterea mea.
În imagine Elena Iosef anul 2024 poza gasită pe internet. Elena Iosef, în Costa Rica a fost plătită chiar dacă nu a lucrat. Nu lucra deoarece îi era frică să facă un salt la o plasă rusească sau ceva de genul acesta.
În imagine sunt eu în vagonul în care am locuit în perioada 15 decembrie 1991 – 15 aprilie 1992 avea un spațiu extrem de îngust, exact cât lățimea ușii de la intrare. Fără condiții: Nu frigider, televizor, aer condițonat. Aolo în luna decembrie temperatura este între 32-35 grade căldură !
Ținând cont că eram operat de două luni la ceafă, nu puteam sta lejer în fund, așezat pe pat, deoarece mă loveam cu capul de marginea patului de deasupra mea.
Dacă voiam să beau ceva rece, trebuia să merg aproximativ 2 km până la o benzinărie. Acolo îmi cumpăram o băutură rece, dar dacă o luam cu mine la vagon, nu avea sens – neavând frigider, după doar 200 de metri se încălzea!
La această fermă pustie am fost izolat timp de aproximativ două luni. În fiecare noapte, curentul electric îmi era întrerupt. În acea regiune a Americii, ziua puteai sta la plajă, dar noaptea era necesar să folosești o aerotermă electrică pentru a te încălzi altfel, frigul devenea insuportabil. Panoul electric de unde îmi luam curentul se afla lângă un generator, la o distanță considerabilă – peste 250 de metri.
Între rulota mea și panoul electric se întindea un teren periculos, plin de gropi, cioburi și fiare ruginite, rămășițele unor mașini defecte și șerpi care mișunau prin iarbă. Nu eram mari dar tot mă infiorau. După intervenția mea chirurgicală, chiar și un șoc minor, o cădere de la mică înălțime sau o simplă împiedicare, puteam avea consecințe fatale.
Îl slăvesc pe Dumnezeu pentru că a dejucat planul criminal al lui Constantin și Cătălin Iosef, care, în fiecare noapte, ei îmi întrerupeau curentul, sperând ca, într-o cădere, să mă nenorocesc sau chiar să-mi pierd viața. Îi sunt recunoscător lui Dumnezeu pentru că m-a susținut în acea perioadă cumplită, când nu aveam hrană El a făcut astfel încât să nu simt foamea și m-a ținut în viață!
„În imagine, Coco este complet în alb, iar Cătălin Iosef cu tricou negru.”
Într-o lume în care adevărul este adesea trădat pentru câțiva arginți, am fost prins în plasa unei conspirații josnice, țesută cu viclenie de un grup mafiot bine organizat, condus de familia Constantin Iosef.
O familie coruptă până în adâncul sufletului, care, alături de Costel Drăgan – un om a cărui perfidie îl întrece chiar și pe diavol – a reușit să-mi sfărâme speranțele, să-mi ruineze viitorul și să mă arunce în abisul suferinței.
Dincolo de pierderile materiale și trădarea pe care am fost nevoit să o îndur, cea mai grea povară a fost durerea fizică, depresia și o amnezie care m-au urmărit ani de zile, până în seara de 29 septembrie 2008. Cu o cruzime greu de descris, Costel Drăgan și Cătălin Iosef, oamenii pe care i-am crezut prieteni, m-au trădat în cel mai josnic mod.
În anul 1987 în România, Nituică Teodora, nu știu cum, dar și-a fracturat ambele brațe, iar eu am văzut-o cu mâinile în ghips. Patru ani mai târziu, în 1991, în America, Teodora, la finalul unei figuri, a desfăcut ambele picioare ca și cum ar fi fost în pat și, fără intenție, mi-a spart arcada la un ochi.
De asemenea, văzând-o permanent bătută de Cătălin Iosef și cum acesta o lăsa singură, iar eu, având prieteni care mă invitau la plajă în Miami Beach sau pe celebrul Hollywood Walk of Fame, o întrebam dacă vrea să meargă cu noi, deoarece aveam loc în mașină, iar mâncarea era plătită de amicii mei.
![]() |
După mulți ani, prin 2010, i-am reproșat lui Nituică Teodora, la telefon: De ce nu m-ai ajutat după accidentul meu din 1991? De ce nu mi-ai spus de planul mârșav al iubitului tău, Cătălin Iosef, sau să anunți ambasada română?” La acea vreme, Cătălin Iosef avea 19 ani, iar Teodora Nituică era mai mare decât el cu cel puțin trei ani.
Ea mi-a răspuns că, pe atunci, era un copil nevinovat, că nu știa nimic și că nu avea nicio vină. Atunci, plin de nervi, i-am spus: „Dacă erai un copil nevinovat, de ce te-ai culcat prima dată cu Licaciu, apoi patru ani ai fost cu Cătălin Iosef, iar după alungarea mea în 1992 te-ai măritat cu Drăgan Costel, toți trei fiind din aceeași trupă?"
Totodată, i-am reamintit că a rămas însărcinată de două ori cu Cătălin Iosef: prima dată în 1989, în turneul din România, și a doua oară în 1991, după accidentul meu. Cătălin Iosef era disperat că va afla tatăl său, Constantin Iosef. Eu i-am spus că îl rezolv, având la acea vreme medicamente necesare pentru astfel de situații, și totul s-a rezolvat cu bine.
Anul 1977. Aurel, fica lui și eu în partea dreapă a pozei !
Justiția Divină
Există o justiție imanentă, în fața căreia niciun om nu poate scăpa. Această regulă fatidică s-a dovedit a fi implacabilă. În susținerea acestui argument, vă voi arăta că toți cei care s-au purtat inuman cu mine, atunci când, grav accidentat, am fost abandonat de către ei, au plătit foarte scump, chiar și cu viața.
Astfel, Herlaș Ionuț, împreună cu Coco, s-au asociat cu Cătălin Iosef și au venit la mine când zăceam pe un pat de spital, abia conștient. Mi-au spus că au venit să-mi dea niște documente pe care să le semnez, acestea asigurându-mi întreținerea medicală și materială.
În realitate, documentele atestau că eu nu aparțineam circului, ci venisem pe cont propriu în America, iar ei, ca „prieteni români”, veneau să mă compătimească. Astfel, atât Constantin, cât și patronul circului, Armando Farfan, scăpau de orice responsabilitate materială și morală, deși eram, de fapt, angajatul lor.
Însă, după ceva timp, Mihaiela s-a prăbușit de la trapez, zdrobindu-și picioarele, punând astfel capăt carierei sale.
Știind că a doua zi urma să plec la mare, în stațiunea Saturn-Mangalia, alături de doi amici vorbitori de limbă engleză, mi-am spus că voi clarifica situația cu ajutorul lor. După două zile pe litoral, uitasem complet de documente, dar în cele din urmă le-am dat celor doi prieteni.
După ce le-au citit, unul dintre ei m-a întrebat despre Costel Drăgan. I-am spus că, în tinerețe, îmi fusese un bun prieten și mă ajutase mult.
Ulterior, în timp ce eram la plajă și le povesteam, pe scurt, prin ce am trecut, am observat cum își schimbă privirile între ei. După aproximativ o jumătate de oră, mi-au spus, cu mare tristețe, dar și cu furie, că, de fapt, Costel Drăgan nu îmi fusese prieten, ci cel mai mare dușman al meu, după Constantin și fiul său, Cătălin Iosef. Din păcate, după atâția ani, nu mai puteam face nimic. Nu-l mai puteam da în judecată pe Constantin.
În acea vizită din decembrie 1991, avocatul meu îi ceruse lui Costel Drăgan să-mi transmită că, la întoarcerea în România, trebuia să-l dau în judecată pe Constantin Iosef. Cu acele documente pe care le aveam, Constantin ar fi rămas fără resurse și ar fi fost obligat să achite toate costurile medicale, plus multe altele.
Date din contract
Împuternicire de reprezentare avocațială !
Acord dat de Vasile Oprea avocatului Peter Wisner. Traducerea a fost realizată de Costel Drăgan pentru a obține consimțământul. Acest document autorizează avocatul să plătească 1.816 $ pentru costuri medicale și să trimită un cec de 8.184 $ către avocat prin FedEx. Costel Drăgan a fost notificat oficial ca traducător de către avocatul meu.
Date din contract
Acordul a fost încheiat la data de 14 februarie 1990.
Și, uite așa, Costel Drăgan, fiind parte din trupa Constantin încă din copilărie și bun prieten cu Cătălin Iosef, mi-a distrus viața și viitorul. Ca să-l scape pe Constantin Iosef de plata intervenției chirurgicale, care se ridica la circa 106.000 de dolari, plus daune morale și alte cheltuieli, m-a „vândut” pentru un pumn de dolari.
Costel Drăgan trebuia să-mi spună că am de primit niște documente, să le traduc și să-l dau pe Constantin în judecată.
În contract, între părțile contractante sunt folosiți termenii Operator și Artist.
- Operatorul: Primul patron, Charles Clancy
- Artistul: Josef Constantin
Termenii acordului:
- Termenii „Operator” și „Artist” se aplică atât unui membru singular, cât și mai multor membri ai trupei, indiferent de sex, ori de câte ori contextul acestui contract o permite.
- Operatorul, reprezentându-se pe sine și afacerea sa, angajează Artistul, care acceptă acest angajament pentru a prezenta actul cunoscut sub numele de „The Constantins”.
- Actul este format din 10 bărbați și 5 femei, fără minori.
Clauze esențiale (extras din paginile contractului):
- Pagina 4, Articol 11.3: Artistul își asumă întreaga responsabilitate pentru compensarea personalului și pentru toate taxele locale, statale și federale aferente.
- Artistul își asumă în mod clar și explicit întreaga responsabilitate pentru orice daune sau leziuni suferite de el însuși sau de oricare membru al trupei sale.
- Artistul oferă Operatorului o derogare de la orice reclamații privind daunele sau accidentele suferite de Artist, membrii trupei, animalele implicate sau angajații.
Acest document, pe care Costel Drăgan trebuia să mi-l aducă la cunoștință în acea seară mie mi-ar fi permis să-l dau în judecată pe Constantin Iosef. Însă, pentru a-l proteja și pentru un câștig personal, el a ales să ascundă aceste informații, distrugându-mi astfel viață, viitorul și șansa la dreptate.
În dimineața aceea, ca un făcut, Mihaiela și-a lăsat fetița la mine, spunând că se va întoarce într-o jumătate de oră. Eram disperat, pentru că nici Cătălin nu mai venea și nici Mihaiela nu apărea să-și ia copilul din fosta mea rulotă.
Ani la rând m-am tot gândit la cele întâmplate. Familia Constantin și toți ceilalți foști colegi de trupă – de ce nimeni nu mi-a sărit în ajutor ? În fiecare an, întors în România, pe 18 octombrie, o sunam pe Mihaiela pentru a o felicita de ziua fiicei sale.
Însă, când am sunat-o în ziua în care fetița împlinea 18 ani, bucuros că era majoratul ei, am rămas șocat de reacția Mihaielei. A făcut o criză de isterie și a început să repete obsesiv la telefon:
„Puiule, eu mereu te-am urât de moarte!” După ce a repetat această frază de mai multe ori, fără ca eu să apuc să spun ceva, i-am închis telefonul și nu am mai contactat-o niciodată.
Rezumat:
Aurelian Bucur, împătimit al jocurilor de noroc, petrecea ore întregi în cazinou, fără să simtă oboseala. Noi fosta trupă Constantin am cunoscut destule asemenea locuri: Las Vegas, Reno, Nevada, San Juan, Puerto Rico și altele.
Mult timp m-am rugat la Dumnezeu să aflu motivul pentru care Mihaiela mă ura atât de mult, știind că eu nu i-am făcut decât bine.
Răspunsul l-am găsit abia pe 14 iunie 2024 când amicii mei pe litoral mi-au tradus acele 3 coli A4
Din acea zi, viața mea s-a transformat într-un coșmar. Am fost forțat să port proteze care mi-au distrus trupul și sufletul. Timp de șase luni, nu mi-am putut mișca capul, iar durerile cumplite, care păreau să-mi sfâșie craniul, m-au chinuit neîncetat timp de 17 ani. Totul din cauza Șefului Trupei și a familiei sale, sprijiniți de complicii lor. Cea mai grea lovitură mi-a fost aplicată de Costel Drăgan.
Deși după 17 ani am scăpat de chinul durerii, dar viața mea nu și-a mai recăpătat niciodată normalitatea. Coloana cervicală mi-a rămas rigidă, pentru că nimeni nu mi-a spus că trebuie să fac recuperare după operație. Diagnosticul meu a fost ținut ascuns, iar această neștiință mi-a pecetluit destinul.
Departe de casă, pierdut în Caraibe, prietenii falși mă vor uitat, sperând ca pământul să mă înghită. Cu ce le-am greșit? Dar dacă vor scăpa de mine, fă, Doamne, să vadă că banii câștigați prin minciună aduc doar lacrimi și ruină.
Ajută-mă să mă ridic, să mă întorc într-o zi. Atunci, le voi spune: „Trădarea lasă urme adânci, iar adevărul va ieși mereu la iveală.”
În marea mea disperare, poate că mulți alții și-ar fi luat viața. Acest gând, însă, nu mi-a trecut niciodată prin minte.
L-am rugat să-mi dea putere, să-mi șteargă din minte totul, tot ce era legat de acea trupă, amărăciunea ce-mi strângea sufletul, foamea ce-mi sfârteca trupul, efortul ce-mi smulgea din mine și ultima fărâmă de vlagă.
Iar dacă vreodată, în viitor, avea să mă trezească la realitate, să facă în așa fel încât această povară să nu mă mai apese niciodată sau, mai bine, să o uit în veci.... S-au să mă ajute s-o fac cunoscută pentru lumea toată !
Cu aripi de dor, am căzut în tăcere,
Nici măcar o mângâiere, doar o veșnică durere.
Prieteni m-au vândut pentru un strop de aur,
Și m-au lăsat singur, în mijloc de noapte, fără valuri.
Dar nu-i nimic, Doamne, în inima mea,
Căci doar Tu mă știi, Tu ești tot ce am.
Îmi simt sufletul rănit, dar nu sunt singur,
Mă ții în brațe, chiar și când totul e întunecat.
Mă-nalț peste hău, dar în lanțuri mă prind.
Călăii râdeau, prietenii mă vând,
Pentru un pumn de dolari, mă uită-n curând.
Dar Tu, Doamne Sfânt, nu mă lași rătăcit,
În palma Ta blândă, mereu m-ai păzit.
Istovit de durere, flămând și trădat,
Am dat tot ce-am fost, n-am cerut, n-am luat.
Ei și-au clădit bogății din amar,
Eu am rămas doar cu cerul și har.
Dar mâna Ta, Doamne, m-a ținut neclintit,
Chiar când trupul mi-e frânt și sufletu-i zdrobit.
Sub cupola uitării, căzut și strivit,
Mi-am ridicat ochii spre cerul dorit.
Nu aur, nu slavă, nu glorii deșarte,
Ci doar mila Ta să-mi rămână aproape.
Căci Tu, Doamne, ești tot ce mai am,