DRAMA UNUI ACROBAT

Bun găsit dragi prieteni 
Nu există nici fericire, nici 
nenorocire pe lume. Există doar 
compararea stării cu cealaltă şi 
atâta tot. Doar cel ce a simțit 
nefericirea cea mai cumplită
Este în stare să simtă 
cea mai mare 
fericire. 

 „DRAMA UNUI ACROBAT 

Umerii unui vis și zborul sufletului”

Autor: Oprea (Puiu)

Gen: Poezie confesivă – biografie lirică

DEDICAȚIE:

Pentru toți cei care au zburat sprijiniți de mine, dar n-au privit niciodată în jos ca să vadă omul care i-a ținut. 

DECLARAȚIE DE AUTOR

„Eu sunt autorul și povestitorul propriei mele vieți — cel care scrie, trăiește și mărturisește adevărul fără teamă.”

Pentru Dumnezeu, singurul care m-a văzut căzând și m-a ridicat fără aplauze.

 

🎪 Privind înapoi, înțeleg că viața mea a fost un spectacol al încercărilor, o scenă pe care Dumnezeu a ridicat și a coborât cortina de nenumărate ori. 

Am trăit printre lumini, dar și printre umbre adânci. 

Am fost acrobatul care nu s-a ridicat pentru glorie, ci pentru a susține zborul altora, omul care a învățat că puterea nu stă în aplauze, ci în răbdarea tăcerii. 

Sub cupola acestei existențe s-au frânt oase, s-au născut lacrimi și s-au scris rugăciuni tăcute, acolo unde publicul nu vede și doar sufletul știe. 

Această carte este mai mult decât o poveste personală.  Este un testament al unui om care a căzut și s-a ridicat, care a fost rănit, dar nu înfrânt. 

Este recunoașterea unui drum dureros, dar sfânt, presărat cu greșeli, iertări și revelații.  

În paginile ei nu veți găsi un erou, ci un om care a învățat să creadă din nou, să mulțumească pentru fiecare lovitură, să vadă în suferință o chemare. 

Tot ceea ce am trăit – durerea, tăcerea, singurătatea și lumina, poartă semnătura Celui care m-a ținut deasupra prăpastiei atunci când totul părea pierdut. 

Iar dacă astăzi scriu, o fac nu din orgoliu, ci din recunoștință. Pentru că am înțeles, în cele din urmă, că nimic nu se frânge fără rost și că fiecare cădere poartă în ea o binecuvântare ascunsă. 

Am purtat pe spate frumusețea și trădarea deopotrivă. Sub cortul lumii, unde se râde și se plânge în același timp. 

Vă rog să-mi îngăduiți câteva momente din timpul dumneavoastră, pentru a simți, prin cuvinte și imagini,, 

O mică parte din umilința, durerea fizică și discriminarea pe care am fost nevoit să le îndur din partea celor care aveau obligația să mă ajute, dar nu au făcut-o. 

Mă numesc Oprea Vasile, însă toți cei care m-au cunoscut în lumea spectacolelor îmi spun Puiu. 

M-am născut pe 22 ianuarie 1958, într-un cartier modest al Bucureștiului. 

Sunt fost sportiv de performanță, am practicat înot, atletism și haltere, la cluburile Olimpia și Steaua București. 

Am absolvit o școală profesională de instalații de apă și gaze. Tot atunci, destinul m-a purtat spre o altă lume – aceea a artei și a zborului.  

Am început pregătirea ca acrobat la Circul Globus din București, alăturându-mă trupelor de acrobați la basculă: 

Frații Tudorică, Chirilă, Sandi Crețu și alții. Printr-o întâmplare fericită, am cunoscut doi artiști bulgari: Dupleac Gheorghe (Jori) și Momiana Dimitruva, un cuplu, proaspăt căsătorit, dar cu ani grei de experiență în spate. 

Jori era cu aproape 27 de ani mai în vârstă decât mine, iar Momiana mi-a devenit parteneră de scenă și, pentru o vreme, sprijin sufletesc. 

Eu, sunt la bază Jori și Momiana. Trecutul m-a sculptat, prezentul mă poartă, viitorul mă așteaptă. 

Tot în acel an, am obținut împreună cu Momiana atestatele de artiști liber

profesioniști categoria I, acordate de o comisie formată din nume sonore ale artei, culturii și filmului, condusă de marele Aurel Iosif. 

Iosefini, iluzionistul care, timp de două decenii, a condus Circul de Stat din București. 

Recunosc cu mâna pe inimă: aceea a fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea artistică. 

Eram membru al celebrului Trio Corona o formație care îmbina grația cu forța, poezia cu riscul. 

Doamna Suzana Gâdea, ministrul Culturii, la acele vremuri impresionată de spectacolul nostru, a intervenit personal pentru a-mi permite: 

Să particip la evenimente private ale demnitarilor regimului comunist, împreună cu alți artiști renumiți ai României la acele vremuri. 

Am trăit atunci gloria scenei, și umbra sacrificiului. 1987 și 1992 am fost „porter” în două trupe celebre de acrobați la basculă:

- Trupa Moșoianu     (1987)
- Trupa Constantin  (1988–1992)

Sincer să fiu, acrobațiile la basculă nu mi-au plăcut niciodată. Dar atunci era o șansă rară de a pleca peste ocean, iar visul libertății valora mai mult decât orice confort. 

Am văzut trupe formate din zece sau unsprezece artiști, cu numere de excepție. 

Eu însă am ajuns în două trupe cu nume sonore, dar fără valoare artistică

reală. Trupa Moșoianu avea 13-14 membri, iar cea a lui Constantin- 15 persoane. Am fost, din nou, parte a unei iluzii sprijinite pe umerii mei. 

 🎪  Am purtat pe spate frumusețea și trădarea deopotrivă

1988 ianuarie,  Constantin Iosef a revenit în România, însoțit de: soția sa, fratele său, fiul său Cătălin Iosef, Bucur Aurelian și de Mihaiela Băniceanu, începând o nouă colaborare. 

N-am înțeles niciodată conflictele dintre Constantin și Bucur Aurelian, un porter foarte renumit la acele vremuri; 

Însă Bucur Aurelian nu a contribuit absolut cu nimic la formarea noii trupe Constantin a anului 1988. 

Inegalabilul zbor al Momianei

 🎪 Sub cortul cerului, am învățat ce înseamnă tăria unui înger fără aripi. Noua trupă s-a format doar pe umerii mei însângerați. 

Aveam avantajul experienței acumulate anterior în trupa Moșoianu, eram deja format pentru a executa și a susține absolut tot numărul care și-l dorea Constantin. 

Diferența dintre evoluția mea ca acrobat în Trio Corona și rolul de porter în acrobațiile la basculă era uriașă. 

Când porterul ține cerul pe umeri, întreaga echipă depinde de stabilitatea lui.

Constantin Iosef ne obliga să repetăm noaptea, după ora 22:00, până la miezul nopții.

În fiecare seară, după programul meu la restaurantul Havana, Cătălin Iosef mă aștepta la ieșirea din local și mă ducea cu mașina lui Constantin direct în manejul circului pentru repetiții. Seară de seară, munca era extenuantă. 

Constantin ne-a declarat că are un contract în Indonezia, iar noi, din credință și speranță, am tras din toate puterile. 

În două luni trupa era gata de a evolua pe scenă, fiindcă majoritatea eram sportivi de performanță. 

Totuși, am repetat încă o jumătate de an din cauza cerințelor absurde ale lui Constantin. 

El locuia într-o rulotă metalică, luxoasă numită „Avion” parcată în spatele caravanei Circului București. 

Într-un an, nu cred că a dormit două-trei nopți la el acasă. În rulota lui avea absolut tot confortul și un aparat video, la mare modă în era comunistă.

Constantin Iosef era un bețiv spurcat la gură, înjurând zi și noapte și un mare curvar. Nu mă deranja viciul lui, ci faptul că aducea seară de seară câte o tânără naivă, mințind-o că o va face acrobată și o va duce în America. 

Le acorda circa 30 de minute din repetiție, eu și încă doi colegi eram la baza repetiției acelei tinere. 

Trecutul mă poartă, prezentul mă întărește, viitorul mă cheamă.

Cu toate că știam că acea fată nu avea niciun talent, Constantin o slăvea, o lăuda, iar apoi își continua „antrenamentele” în patul său. 

Ridicolul era deplin, deoarece Constantin și-a adus întreaga familie în trupă, deși niciunul nu avea vreo valoare artistică. Nulități absolute, incapabile de cel mai simplu gest acrobatic.

🎪  5 ianuarie 1990 – 10 aprilie 1990. 

Circul de Stat din București. În această perioadă am susținut săptămânal 11 spectacole. La final, țineam draimănul, prindeam un acrobat în fotoliu și susțineam coloana de 5 persoane. 

În aceeași perioadă, Bucur Aurelian, din nou s-a încăpățânat și nu a contribuit cu nimic la spectacol, declarând că, la valoarea sa, lucrează doar pe $.  

Cronica unui acrobat lucid: Între gloria scenei și mizeria morală a familiei Constantin

Am lucrat în Trio Corona și pot spune, fără falsă modestie, că am colindat întreaga Românie alături de cele mai mari nume ale vremii – capete de afiș veritabile: 

Ion Dolănescu, Maria Ciobanu, Alexandru Arșinel, Stela Popescu, Florin Piersic, Ionela Prodan, Angela Similea, Marina Voica, Laurențiu Cazan, 

Gil Dobrică, Vali Sterian, Mihai Constantinescu, Teo Fitanidis, Cornel Vârban, Elena Cârstea, Aurelian Andreiescu și celebra Narghita. 

1982. Turcia. Anii m-au modelat, dar nu mi-au frânt credința și demnitatea. 

Lista e lungă, dar suficientă ca să se înțeleagă contextul în care m-am format – în luminile rampei, nu în umbra intrigilor. Săptămânal evoluam la Sala Polivalentă din București. 

Organizatorul mă suna, îmi spunea unde trebuie să ajung, aveam hotelul rezervat, iar impresarul Anghel Stoian se ocupa exemplar de toate cheltuielile. 

Banii nu mi-au lipsit niciodată. Cu atestatul de categoria întâi primeam 200 de lei pe spectacol, iar pe litoral lucram și în cinci locații diferite într-o singură zi, de la 1 mai până la închiderea sezonului estival. 

Când aveam două-trei zile libere, fostul meu șef de la cooperativa „Instalatorul” mă ruga să-l ajut la diverse lucrări. Într-o săptămână câștigam „la negru” mai mult decât Moșoianu și Constantin Iosef la un loc, pe statul de plată al Circului de Stat din București. 

Nu m-am născut bogat, dar am fost învățat de mic să muncesc. Părinții îmi povesteau că, fiind copil, mă luptam eroic cu geanta de scule a unchiului meu

mult mai mare și mai grea decât mine. Nu mă lăsam până nu reușeam: 

mă urcam pe ea, iar ca răsplată primeam dulciuri și aplauze din partea întregii familii.  Acolo s-a născut mândria mea de om muncitor și liber, nu de parazit de culise.

🚍 Turneul din aprilie–octombrie 1989, prin România, cu trupa Constantin, a fost însă o dezamăgire amară. Optzeci la sută dintre artiști se spălau la lighean: unii își încălzeau apa la soare, alții se mulțumeau cu improvizații mizere. 

Fiecare rid a fost câștigat, nu pierdut.

Eu, deși sunt țigan prin sânge și mândru de etnia mea, nu am conceput niciodată o asemenea lipsă de igienă și demnitate. 

Vagonul circului era împărțit în două: într-o parte Cătălin Iosef cu Nitiucă Teodora, în cealaltă eu cu Gigi, prietenul meu din fosta trupă Moșoianu.

Baia mea, luxul civilizației într-un deșert de mizerie

Problema a debutat în momentul în care Constantin Iosef — exemplar clasic de haos ambulant — m-a anunțat într-o seară, cu nonșalanță dezarmantă, că a doua zi pornim în turneu prin România.

Fără măcar o fărâmă de timp pentru a-mi rezolva obligațiile personale. A trimis după mine pe Cătălin, direct la atelier, cu tot cu scule și lada metalică încărcată de fitinguri, ca și cum viața mea profesională era un apendice al dezordinii lui. 

Am devenit ceea ce povestea mea m-a obligat să fiu: puternic.

Când am văzut vagonul în care trebuia să locuim șapte luni, am decis, din instinctul omului care refuză mizeria, să-l transform într-un spațiu minim civilizat. 

Pe banii mei am achiziționat un boiler electric, o perdea, o oglindă și peste 80 de metri de furtun. 

🚿 Primul „abonat” la facilitățile mele a fost Alexandru Iosef, fratele lui Constantin și nepotul lui Iosefini. 🛁 I-am explicat politicos, poate prea politicos pentru calibrul lui intelectual:

„Alexandru Iosef: un borcan de murături amestecat cu materii fecale. În trupă doar pentru că era frate cu Constantin.”

Că, dacă vrea să folosească baia, să o facă la o oră rezonabilă și fără să trântească ușa, trezindu-ne pe mine, pe Gigi, Cătălin și pe Teodora.

16. aprilie 1990:  Bucureşti ✈️New York, Dalas Albuquerque New Mexico

Am ajuns în New York, unde m-au întâmpinat doi buni prieteni care mi-au oferit sfaturi, bani și un mic rucsac cu lucruri necesare. 

Scena aceasta l-a scos din minți pe Constantin Iosef, care s-a comportat de parcă ar fi fost un agent al Securității: Interogatoriu, suspiciuni, priviri tăioase. I-am spus simplu: 

„Sunt doi prieteni, nimic mai mult.” Dar pentru el, orice normalitate devenea pericol, orice gest de prietenie – trădare. 

Am luat alte avioane: spre Dallas, apoi spre New Mexico – Arizona, unde urma să ne întâlnim cu patronul Bentley Brothers și întregul staff. 

Încă de la început, Constantin a adoptat o atitudine ceaușistă, anunțând autoritar că „nimeni nu are voie să vorbească cu patronul decât el” 

I-am răspuns calm, dar tăios: „Și dacă patronul vine la noi să ne vorbească, ce facem? Îi întoarcem spatele?” A înjurat și a plecat – tipic pentru un om care confundă puterea cu importanța personală.

20.000 de dolari – începutul altui haos

🚍 După două zile, Constantin a primit de la patron 20.000 de dolari, urmând ca unii să-și cumpere rulote, alții motorhome-uri. Eu, Coco și Gigi ne-am ales o rulotă modestă, practică, în timp ce Constantin și soția sa, Elena Iosef, făcea: 

paradă pe munca altora și dolari furați cu zâmbetul pe buze.  ”Motorhomul lui Constantin Iosef, relicva antică care visa la muzeu dar s-ar fi potrivit mai bine în cimitirul de mașini.”

S-au grăbit să-și ia un motorhome vechi de aproape 50 de ani, o relicvă ruginită din anii ’40, care consuma mai mult decât valora. A fost o afacere proastă, dar, ca orice demagog, Constantin o prezenta drept „investiție strategică”.

● Fiecare acrobat primea săptămânal 200 de dolari.

Era singura noastră certitudine într-o lume de lumini și aplauze, dar acești bani erau doar începutul unei lungi liste de rețineri, iar adevărul se ascundea în spatele procentelor.

● 12% – cotă pentru impresar (manager).

Aceasta era singura taxă normală și justificată. Impresarul muncea pentru noi, negocia spectacolele, ținea ușile deschise.

● 12% – cotă pentru „Circul de la București”.

Pe hârtie suna frumos, oficial.

În realitate, acești bani intrau direct în buzunarul Elenei și al lui Iosef Constantin.

● 12% – cotă pentru Constantin, ca șef de trupă.

O formulă elegantă pentru un alt procent care se oprea tot la aceiași doi oameni: Elena și Iosef Constantin.

● 5% – chirie pentru costumul de spectacol. Un costum fără de care nu puteai urca în arenă, dar și această „chirie” mergea în buzunarul lor.

🔎 Calculul clar pentru cititori

Total rețineri:

12% + 12% + 12% + 5% = 41% . 41% din 200 $ = 82 $ reținuți

➡ Din 200 $, acrobatul rămânea efectiv în mână cu doar 118 $.

 Și încă o rană ascunsă:

Din acei 118 dolari, care rămâneau după rețineri, jumătate îi dădeam pentru reparațiile la motorhome-ul lui Constantin și pentru carburantul mașinii lui.
Abia dacă mai rămâneau câțiva dolari cu adevărat ai noștri.

Iar peste toate, mai venea o umilință… După ce munceam ca un gladiator — acrobat, recuzitier, montator, demontator, înfometat și nedormit.

Voi, Elena Nuți Iosef, fiul tău Cătălin și cumnatul Alexandru Iosef, vă hrăneați distracțiile din munca noastră, în timp ce contribuția voastră reală la efort era egală cu o tăcere vinovată: nimic, absolut nimic.

🔚 Concluzie:
Lumina era pe scenă, dar întunericul era în buzunarele celor care conduceau. Asta era realitatea: noi făceam acrobațiile, iar alții făceau socotelile

„CIRCUL BANILOR ȘI MOTORHOME-UL DISCORDIEI”

Alexandru Iosef, fratele lui Constantin, era cunoscut în trupă pentru două lucruri: vorbea mult și prost, și crea scandal fără motiv. 

Nu avea niciun rol artistic, iar nimeni nu îl suporta. Când Constantin a primit 20.000 de dolari, a ales să-i dea fratelui său o sumă foarte mare, din care:

Acesta și-a cumpărat un motorhome, exact ce își dorea. Nouă, mie, lui Gigi și lui Coco – Constantin nu ne-a dat bani în mână ca să alegem singuri ce aveam nevoie; 

În schimb, ne-am trezit cu o rulotă adusă de Constantin, iar condiția era ca el să o tracteze tot turneul, iar noi să contribuim la întreținerea motorhome-ului lui.

În motorhome-ul fratelui său stăteau Alexandru Bucur, Mihaiela Băniceanu și Candia. De aici a pornit o altă serie de conflicte, tot din cauza lui Alexandru Iosef.

„FEMEI, GELOZII ȘI O AGRESIUNE RESPINSĂ

”Viața personală a lui Alexandru Iosef nu mă interesa, știam doar că era divorțat și avea două fete adolescente. 

Candia, foarte tânără, aproape de vârsta fetelor lui, îmi spunea că Alexandru Iosef îi făcea insistent avansuri, punând-o într-o situație neplăcută.

Alexandru Iosef reacționa copilărește, ținând aerul condiționat la maximum ca să îi facă zile fripte lui Candia.

Văzând că se împrietenise cu un mexican drăguț, de vârsta ei, am sfătuit-o să-și mute lucrurile în rulota lui — ceea ce în final s-a și întâmplat. 

La finalul celor șase luni de contract, Candia a decis să părăsească trupa, iar eu m-am bucurat pentru ea.

Anul 1976 - Când nu mai aveam drum, mi-am construit unul.

🎪 20 aprilie 1990. 1991-9 august.

Am început turneul în Statele Unite, primiți cu entuziasm, admirați și aplaudați. Noi, trupa de acrobați la basculă, am dat mii de autografe și am susținut spectacole în aproximativ 150 de orașe americane. 

A fost o perioadă epuizantă. De multe ori, într-o singură săptămână, evoluam în trei orașe diferite. În unele locuri, spectacolele se desfășurau sub cerul liber.

Dacă ploua, totul se amâna. Am lucrat în patru circuri celebre, ducând numele nostru peste mări și țări, dar plătind scump prețul pentru asta.

    -Bentley Brothers
   - Circo Tihany Spectacular
   - Tarzan Zerbini Circus
   - Farfan Production Inc.

💰 Chiar de la început, Constantin ne oprea bani mie, Coco și lui Gigi, chipurile „pentru cheltuieli comune”, dar, în realitate, îi vărsa necontenit în vechitura aceea de motorhome.

Schimbând piese, făcând reparații, alimentând cu carburant – toate pe spatele nostru. Eu n-am știut niciodată că contractul lui era doar pe șase luni; am aflat târziu. 

Când semnătura mea fusese obținută prin șantaj, în toaleta Circului din București. O imagine perfectă a metodelor sale: mizerie, presiune și lipsă totală de caracter.

De-a lungul anilor, soții Nuți și Constantin Iosef au întreținut, cu o consecvență demnă de o profesie obscură, arta micii escrocherii. 

Fiecare săptămână aducea pentru noi, eu, Coco și Gigi o nouă ocazie pentru ei de a ne subtiliza banii, sub pretexte tot mai ingenioase. 

Cea mai cinică dintre aceste înscenări a fost legată de asigurarea rulotei. Profitând de faptul că nu aveam cunoștințe în domeniu, ei au instituit un ritual perfect: 

Timp de un an și jumătate, săptămână de săptămână, ne percepeau sume pretinse a fi pentru „asigurare” În timp ce rulota mea rămânea neasigurată, vulnerabilă, și, în fond, neprotejată, 

de nimic în afară de bună-credința noastră. Constantin, fost pușcăriaș cu un talent remarcabil de a-și schimba chipul moral după necesitate, trăia în două registre: 

Blajinul actor familial, „tată iubitor”, și tiranul de la muncă. Luni până joi, ne obliga să lucrăm la negru, îmbogățindu-l. 

Vineri, când dădea salariile — mai bine spus ce mai rămăsese din ele după ce-și lua partea — devenea o veritabilă caricatură de autoritate patologică. 

Ne chema în motorhome-ul său și urla cu o furie animalică, ca și cum am fi comis vreo infamie împotriva lui. Scopul era limpede: 

Să ne intimideze, să nu întrebăm unde se evaporau banii. Cum am mai menționat, la fiecare 7–9 zile circul se muta în alt oraș. 

Fiecare dată, după ce demontam instalațiile, Constantin își exercita încă o dată puterea: nu plecam la drum până nu ne furniza numerele false pentru rulota pe care ni le înmâna — o improvizație ilegală, menită să mascheze inexistența actelor și a asigurării. 

Când am îndrăznit să-i cer banii înapoi și să-i spun că găsisem o persoană care putea asigura legal rulota, scena a degenerat într-un scandal monstru, dovadă că nu siguranța noastră îl interesa, ci doar profitul pe care-l storcea din ignoranța noastră. 

Scârbiți de comportamentul lui Constantin. Eu am rămas o vreme, din respect pentru muncă și pentru public, dar am văzut cum, de fiecare dată când avea o zi liberă, Constantin și soția sa cutreierau zeci de mile ca să viziteze magazinele Salvation Army.

Unde americanii donează obiecte și haine bune. Ei le cumpărau la reducere, sub pretextul că fac „provizii”, dar toate deplasările, tot carburantul, tot efortul financiar – cădeau tot pe noi.

„După șase luni, Candia și Gigi au plecat din trupă. Constantin, Obișnuit să-și bage nasul în toate și să facă facturi după facturi pentru motorhomul său, a găsit de cuviință să-mi oprească mie banii săptămânal pentru datoria lui Gigi.

Adevărata grozăvie avea să se desfășoare pe o autostradă din America, când am fost opriți la un filtru de poliție. Ofițerii căutau traficanți de droguri sau persoane suspecte-nu înțelesesem exact dar eram liniștiți; 

nu aveam nimic de ascuns. Cel puțin, așa credeam. În momentul în care l-am privit pe Constantin, am înțeles însă dimensiunea înșelătoriei. Fața îi devenise ceară, mâinile îi tremurau, iar printre dinții strânși repeta obsesiv: 

„Să moară mama… ajung înapoi la pușcărie…”

Atunci am realizat definitiv că numerele rulotei erau false, că actele nu fuseseră niciodată făcute și că banii pentru „asigurare” fuseseră risipiți de el.

Totuși, Constantin se jurase că, în caz de necaz, el va răspunde. Era o minciună în plus, bine ambalată. Coco îmi dăduse o bere și mă pregăteam s-o desfac, când, în fața ochilor, a apărut o adevărată armată de polițiști. 

treizeci, poate patruzeci — toți înarmați. I-am făcut semn lui Coco să lase berea. Eu aveam pașaportul la piept, proaspăt vizat, dovadă că abia venisem din România. 

Le-am explicat celor doi ofițeri din față, prin semne și prin gesturi, că nu vorbim engleza și că suntem acrobați români. Și atunci, într-o clipă de panică și inspirație divină, mintea mi s-a luminat. 

Sub privirile tensionate ale zecilor de polițiști, am decis să transform frica într-o scenă, iar primejdia într-o reprezentație.

„Coco, după ce atrăsese atenția polițiștilor ridicând mâinile și depărtându-se câțiva metri, a sprintat spre mine executând o serie de flic-flacuri, iar la semnalul meu final a sărit în aer, aterizând perfect pe capul meu, exact ca în fotografie.”  

Eu, într-un reflex perfect, am făcut o rotație de 360 de grade, un arc de cerc impecabil, desprins parcă din altă lume. Polițiștii, inițial în defensivă, au izbucnit în aplauze. 

Unii aveau deja aparate Polaroid pregătite, intuind că asistă la ceva neobișnuit. În câteva secunde, atmosfera s-a transformat: de la suspiciune la admirație, de la potențial arest la cereri de autografe. 

Constantin, vinovatul real, scăpa din nou. Noi, cei trei, fuseserăm salvați printr-un miracol al minții: un amestec de inspirație, curaj și  trebuie spus acea luminare tainică pe care doar Dumnezeu ți-o dă exact în clipa în care totul pare pierdut. 

Hoția lor nu a încetat. Trădarea lor a continuat. Dar în acea zi, în mijlocul Americii, providența a decis că un om simplu, cum sunt eu, poate salva nu doar pe sine, ci și pe ceilalți, printr-o idee născută în chiar marginea prăpastiei.

„Dacă nu eram noi, Constantin își număra anii prin gratii.”

Clasa și corectitudinea în acțiune.”Totul a început în Carolina de Nord, pe 2 decembrie 1990, când Cătălin Iosef m-a sunat să mă anunțe că trebuie să ajungem în Sarasota, Florida. 

Caravana noastră a străbătut câteva zile până am ajuns la destinație, unde l-am cunoscut pe seniorul Tihani, care ne-a anunțat că vom fi liberi până pe 27 decembrie, după care urma să zburăm către Puerto Rico. 

Întârzierea a fost cauzată de faptul că circul Tihani pleca cu vaporul, iar totul depindea strict de această logistică. În acel timp, prietenii mei din Carolina de Nord, nerăbdători să vadă Florida s-au alăturat călătoriei. 

Și am petrecut împreună câteva zile explorând locurile considerate „cele mai frumoase”. Plimbările pe plajă, priveliștile de vis și râsetele prietenilor toate au creat un tablou al fericirii imediate, al sărbătorilor aparent perfecte. 

Aflând că sunt liber de Crăciun, prietenii au hotărât să mai rămânem două zile în Miami, pentru a simți adevărata relaxare la plajă. 

Întoarcerea în Carolina de Nord pentru Crăciun a adus cu sine momente de căldură și bucurie aparentă, iar zilele de Sfântul Ștefan au fost dedicate pregătirii pentru următoarea etapă, zborul spre Puerto Rico, pentru a continua turneul. 

În mijlocul acestei călătorii aparent idilice, am avut un moment de compasiune autentică. În Miami, mi-a fost milă de Teodora și am invitat-o la plajă, pentru ca măcar pentru câteva clipe să uite de greutățile și suferințele ei create de Cătălin Iosef. 

În poză sunt eu pe plaja Miami Beach iar Nituică Teodora este cea din dreapta, cea mai mică de înălțime cu  costum de baie roșu

Transportul și mesele erau asigurate de familia cu care eram, iar gestul meu a fost primit cu acceptare. Această fotografie surprinde acel moment: nu doar un tablou de vacanță, ci un simbol al omenirii în mijlocul unei lumi adesea crude și nedrepte. 

Ani mai târziu, când am scris despre aceste momente, Teodora a reacționat cu răutate, reducând gestul meu de compasiune la o acuzație jignitoare și absurdă, spunând pe Facebook că sunt „un țigan care, de invidie că ea nu a acceptat să se culce cu mine, bat câmpii”. 

Această reacție reflectă tocmai fragilitatea și inutilitatea recunoștinței – actele sincere și pur umane pot fi transformate în ridicol de cei care nu știu să aprecieze valoarea lor. 

Întreaga experiență a fost trăită cu teama de pierdere a turneului de către membrii trupei Constantin, care au presupus eronat că aș dori să părăsesc grupul. În realitate, dorința mea era simplă: să mă distrez, să colind America și să mă întorc în România cu amintiri de neuitat.

Crăciunul și Revelionul 1990–1991 au fost cele mai superbe, frumoase din viața mea, pline de libertate, lumină și prietenie aparentă. Florida și Miami, plajele luminoase, râsetele și căldura prietenilor.  

Toate păreau să transforme sărbătorile într-un tablou perfect al fericirii. Ea reprezintă contrastul între gestul omenesc și lipsa de valoare a recunoștinței, între bucuria aparentă a sărbătorilor și amărăciunea care poate urma.

Frumusețea Miami-ului și a Floridei, libertatea deplasărilor, magia Crăciunului și a Revelionului toate se ciocnesc cu realitatea crudă: prietenia poate fi fragilă, iar omul generos poate rămâne singur în fața invidiei, ironiei și nedreptății. 

Așa am înțeles că unii oameni, oricât ar urca în ierarhia unui circ, rămân circar moralic, nu artist. Eu am fost și voi rămâne același: muncitor, corect, respectuos și demn, chiar și printre hiene. 

Nu banii m-au definit, ci onoarea de a-mi ține fruntea sus, indiferent de cât noroi au aruncat alții. 

14 decembrie 1990. Isla Verde Puerto Rico. 

Un colț de paradis unde marea îmbrățișează cerul fără sfială. În ziua sfântă a Crăciunului, lumina se juca pe valuri ca o rugăciune vie. 

Străzile fremătau de oameni frumoși, de râsete și muzică latină, iar aerul mirosea a cocos, a vanilie și a promisiune. 

Plantele uriașe, cât două etaje, respirau viață, iar frunzele lor păreau oglinzi verzi în care se reflecta soarele.  Apa, limpede ca un adevăr nespus, se pierdea în depărtări de safir. 

Cei care au călătorit prin trei sferturi din lume mi-au spus același lucru: nicăieri nu există un loc care să semene cu Puerto Rico. Este mai mult decât o insulă — este o stare a sufletului.

💔 Repetiția din seara sfântă. 

Constantin a hotărât, cu o încăpățânare aproape nebună, să facem o repetiție chiar în după-amiaza sfântă a Nașterii Mântuitorului, în seara de Crăciun.

Eu m-am opus categoric. Dar fratele lui, Alexandru Iosef, un om fără nicio valoare artistică, a susținut ideea. 

Avea vârsta de patruzeci de ani, cu opt mai mult decât mine. Nu făcuse sport niciodată în viața lui. Constantin, orbit de orgoliu și interese mărunte. 

A dat afară un acrobat valoros din trupă doar pentru a-i face loc fratelui său, un individ pe care l-a introdus în formație la vârsta treizeci și cinci de ani. 

Un om care nu se despărțea niciodată de bere și care, în acea seară, era deja beat criță, abia ținându-se pe picioare. Eu, sigur pe mine și pe anii mei de muncă: 

I-am rugat pe ceilalți patru cu care formam piramida de cinci persoane să fie atenți, să nu ne facem de râs în fața atâtor artiști, cu doar câteva zile înainte de premieră. 

Dar nenorocirea s-a strecurat în clipa în care Alexandru, beat și fără reflexe, s-a speriat în timpul exercițiului din Puerto Rico. 

S-a întors brusc cu spatele și l-a lăsat pe acrobatul Daniel Licaciu să cadă în gol. Numai mila divină a făcut ca omul să scape cu viață. 

Eu, ținând coloana piramidei, nu puteam vedea ce se întâmpla în spatele meu, dar am auzit imediat țipetele și reproșurile lui Cătălin Iosef, care îl acuza pe Alexandru Iosef, că din vina lui, Licaciu era cât pe ce să moară.

Nu știau că eu eram acolo, martor tăcut la întreaga scenă. Când le-am atras atenția amândurora, au tăcut rușinați, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Așa se întâmplă când arta devine afacere, iar banii ajung mai importanți decât viața. -

Când setea de profit și nepotismul urcă mai sus decât talentul și credința, scena se transformă în locul unde Dumnezeu privește și tace, iar noi, bieții acrobați, devenim doar umbre pe sfoara subțire dintre viață și moarte.

5 ianuarie 1991 premiera Circo Tihany Spectacular. 

Noi, artiștii Circului Tihany — bulgari, ruși, americani, canadieni, italieni, români, eram o familie sub stelele Caraibelor. 

Muzica vibra, inimile băteau nebune, iar frumusețea locului te făcea să crezi că Dumnezeu zâmbește printre valuri. 

Trupa Constantin, Puerto Rico și turneele americane. 

Deși zi de zi ne ceruse să nu intrăm în Cazinou, în ultima seară petrecută în superba insulă Puerto Rico, Constantin și soția sa, Elena, au trecut pragul acelui Cazinou. 

În loc să se bucure la o terasă liniștită, ascultând muzică și savurând o bere sau un pahar de Piña Colada, au pierdut o sumă considerabilă de bani, afectând bunul mers al întregii trupe de acrobați. 

Din acel moment, Constantin Iosef a devenit și mai nervos, agresiv și nesăbuit. Tot în acea seară, noi, membrii trupei Constantin, am primit o veste surprinzătoare: 

Eugenia Golea, fostă campioană olimpică la gimnastică,  sperând la un viitor mai bun, a decis să rămână în Puerto Rico definitiv. 

Curând aveam să aflu că Constantin Iosef pierduse la cazino aproape toată suma strânsă, furată de la noi, din perioada în care am lucrat în Puerto Rico, sub pretextul taxelor și altor contribuții. 

Cred că înnebunise de nervi — nimeni nu se mai înțelegea cu el, iar el se răzbuna pe soția sa.  

Din amintirile unui acrobat care niciodată nu și-a trădat prietenii, dar pe el toți l-au trădat. 

Un colț de paradis unde marea îmbrățișează cerul fără sfială. Lumina se juca pe valuri ca o rugăciune vie. Străzile fremătau de oameni frumoși, de râsete și muzică latină, iar aerul mirosea a cocos, a vanilie și a promisiune. 

Eram o familie sub stelele Caraibelor.  Muzica vibra, inimile băteau nebune, iar frumusețea locului te făcea să crezi că Dumnezeu zâmbește printre valuri. Utimul spectacol din Circo Tihany Spectacular a fost o seară desprinsă dintr-o altă lume:

șampanie, lumină, farmec, oameni frumoși, plaja care fremăta, terasele pulsând de muzică și portoricance superbe care dădeau nopții o strălucire ireală. O clipă de paradis. 

Dar, în timp ce eu trăiam bucuria sinceră a unui final de turneu, Constantin și Bucur Aurelian și-au ales singuri drumul în întuneric. Pentru ei, Puerto Rico nu a fost sărbătoare, ci prăpastie.

Constantin, orbit de lăcomie, a intrat în cazinou și a ieșit lefter — ca de obicei, victima propriilor obsesii. Bucur Aurelian, în aceeași notă jalnică, venea după trei luni în care pierduse aproape 25.000 de dolari. 

Nu ghinionul i-a distrus, ci slăbiciunea lor, dar în mintea lor găunoasă, vina aparținea… lui Dumnezeu. 

Întorși în America, cei doi păreau smulși din realitate. În loc să-și asume eșecurile, Îl înjurau pe Dumnezeu cu o ură de neînțeles, ca și cum cerul trebuia să le plătească nebunia.

1 Mai 1991 America

Am revenit la Circul Bentley Brothers, unde scandalurile, țipetele și nemulțumirile lui Constantin se țineau lanț, de dimineață până seara. 

Noi știam că, dacă ne vedeam de treabă și patronul era mulțumit, aveam șansa de a câștiga bani frumoși. 

Totuși, vinovat pentru tot ce se întâmpla era doar Constantin, care lua orice hotărâre importantă fără să țină cont de părerea celorlalți membri ai trupei. 

Ca și cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, Aurelian Bucur a intrat într-un conflict cu patronul Circului Bentley Brothers. 

Acolo, sub cerul fierbinte al deșertului, cu 2.500 de spectatori în față, am urcat pe scenă. Momentul Draiman — surprins chiar în fotografia de mai sus

Era clipa de glorie, finalul spectaculos al unui număr perfect construit. Dar exact în acel moment de perfecțiune, s-a arătat adevărata față a lui Bucur Aurelian. 

„Printre corturi încins de soarele din Arizona, mă plimbam cu maimuța năzdrăvană, vedeta secretă a caravanei Bentley. Câinii tremurau, iar eu râdeam  un acrobat în pauză, dar niciodată în repaus.”

⭐ ARIZONA – SCENA TRĂDĂRII

Un zâmbet rece, un gest calculat, o trădare care nu avea ce căuta într-o trupă de acrobați. M-a călcat pe picior. M-a prins de braț. 

Suspendați în aer, eu și colegii mei am rămas imobilizați la bunul lui plac. Nu siguranța spectacolului îl interesa, ci satisfacerea demonilor lui personali. 

„Aurelian Bucur m-a blocat în fața publicului și a ajuns să-mi ceară să-l înjur pe Dumnezeu” a avut tupeul să-mi ceară, acolo, pe scenă, în văzul lumii. Obsesia lui zilnică ori de câte ori pierdea la cazionurile din: 

Puerto Rico, Las Vegas sau Reno, Nevada. Era șantaj moral, era cruzime, era o încercare de a mă forța să cobor la mizeria lui.

⭐ Rezistența mea – și căderea lor

Am simțit furia. Am simțit durerea. Dar nu am cedat nici o fracțiune de secundă. Eu nu-mi vând sufletul pentru urâciunile altora. 

Eu nu-mi calc credința pentru răbufnirile unui om care și-a pierdut echilibrul, banii și mintea. 

Nu i-am dat satisfacție atunci, nu i-o voi da niciodată. În timp ce ei se afundau în propriul întuneric. Eu am ales demnitatea. 

Mr. Bentley, văzându-l permanent nebărbierit și neîngrijit i-a spus ferm, „Acesta este circul meu, eu sunt șeful, eu te plătesc. Dacă nu-ți dai barba jos, nu vei mai intra în spectacolul meu.” 

Refuzul lui Aurelian Bucur a tensionat atmosfera, iar noi, colegii săi, am încercat să-l convingem să se bărbierească, fără succes. 

Cătălin Bibelouri Bentlei

🔥 Trădarea pe scenă: când încrederea devine coșmar. Cătălin Iosef  lucra ca vânzător de bibelouri, deși se considera acrobat. S-a îmbogățit vânzând limonadă la Circul Tihany. 

La Circul Bentley Brothers, majoritatea acrobaților munceam din greu, cu excepția: Cătălin Iosef, a fraților Constantin Iosef și Aurelian Bucur. 

În poză, Cătălin Iosef e exact ce-a fost mereu: vânzător de bibelouri din plastic, înainte, în pauză și după spectacol. 

Iar „acrobat trapezist” a ajuns doar cu numele singura dată când a urcat la trapez a fost ca să șteargă praful, nu să facă artă. 

Circul nu avea copertină și, săptămânal, ne mutam în trei orașe din SUA. Dacă ploua, spectacolele se anulau, iar noi speram în zadar să mai și plouă. 

Constantin se îmbogățea obligându-ne să montăm și să demontăm circul.  După ultimul spectacol, un mexican ne dădea indicații, iar în aproximativ 90 de minute demontam tot circul. 

Apoi călătoream 2–3 ore până în alt oraș și dormeam cel mult 3–4 ore, iar dimineața, la 06:30, Constantin ne trezea cu scandal pentru a-l monta din nou. 

Până la ora 13:00, circul era pregătit pentru spectatori, dar profitul ajungea la Constantin și soția  sa Elena Iosef, lesinată după bani. 

„Când am fost alungat din trupă, în aprilie 1992, Nituică Teodora era iubita lui Cătălin Iosef. Nu cunosc motivul pentru care s-a măritat cu Costel Drăgan.”

Pe lângă munca depusă, noi eram și recuzitieri în timpul spectacolelor, iar la final intram în arenă ca reprezentanți ai României, alături de artiști din alte țări. Publicul ne aplauda în picioare.

Cătălin Iosef lucra, în realitate, ca vânzător de bibelouri, deși se prezenta ca „acrobat”. Se îmbogățise vânzând limonadă la Circul Tihany. 

La Circul Bentley Brothers, majoritatea acrobaților munceau până la epuizare — cu excepția lui Cătălin Iosef, a fraților Constantin Iosef și a lui Aurelian Bucur. 

Circul nu avea copertină. Săptămânal ne mutam în trei orașe din America.

Dacă ploua, spectacolele se anulau, iar noi speram în zadar să plouă. 

Constantin se îmbogățea obligându-ne să montăm și să demontăm circul. După ultimul spectacol, un mexican ne coordona, iar în 90 de minute demontam totul. 

„Oprea Puiu, cu drapelul circului Bentley Brothers International, stă în picioare pe un postamentul folosit pentru elefanți. 

Amintiri căzute – Zboruri pierdute. 

Apoi urma un drum de 3–4 ore până în alt oraș, dormeam 4 ore, iar la 06:30 Constantin ne trezea cu scandal pentru montaj. 

Până la ora 13:00 totul era gata pentru spectatori — iar profitul ajungea la Constantin și la soția sa, Elena Iosef, însetată de bani. 

În timpul spectacolelor eram și recuzitieri. La final intram în arenă ca reprezentanți ai României, alături de artiști din alte țări. Publicul ne aplauda în picioare. 

Patronul Farfan. Iunie 1991 – Farfan Production Inc. Reveniți dintr-un turneu strălucitor în Japonia, am găsit un adevărat palat al circului:  

Un cort imens, o bijuterie capabilă să adăpostească 6.000 de spectatori plătitori.

28 iunie 1991 – Premiera Farfan Production Inc. 
9 august 1991 – Accidentul lui Oprea Puiu. 

Totul s-a frânt în câteva secunde. Raport medical: Neurologic Orthopedic Associates, Dr. Samir Michail. 

Locație: Spitalul Pomona Valley – când încrederea devine coșmar. Trădare în camera de gardă. 

Mi s-a recomandat o intervenție chirurgicală de urgență. Cătălin Iosef a vorbit cu medicii, a refuzat operația în numele meu și m-a abandonat în camera de gardă.

UMILINȚA, CA O A DOUA MOARTE. 

A mințit că nu fac parte din trupa Constantin, că nu am intrat în SUA cu ei și că este doar un „conațional binevoitor”. 

Totul — doar pentru ca tatăl lui să nu achite factura medicală, deși era obligat prin contract. O ticăloșie rece, ambalată în vorbe dulci. Aproape aceeași scenă s-a repetat după patru zile.

Radiografii: ceafă, mijloc, umăr și șold stâng.  Prescripție: guler cervical și cinci zile de repaus. Abia după mai bine de două decenii am aflat adevărul complet.

9 august 1991 – Noaptea durerii. 

Timpul m-a uitat, dar nu m-a învins. Se înserase când am ajuns în caravana Farfan. Cătălin Iosef a venit cu câteva cutii de bere, zâmbind. 

Eu agonizam de durere și l-am rugat să meargă să-mi cumpere medicamente. A refuzat. A doua zi la fel. Insista că sunt bine, că mă voi întoarce curând în spectacol.

„Trio Corona – amintiri de pe litoral, anul 1980. 

Zilele se scurgeau ca nisipul printre degete, iar muzica ne înălța inimile. Clipe simple, dar pline de bucurie și soare, rămase neșterse în suflet, ca ecoul unei tinereți ce nu se uită niciodată.”

Cătălin îmi spunea să fac exerciții de mobilitate, că „nu am nimic”. Eu, naiv și plin de speranță, încercam dar îmi dădeam seama că nu-mi mai simțeam corpul. Frigiderul era gol. 

În buzunar aveam doar șapte opt dolari mărunți. Dar nu foamea era cea mai grea, ci răceala oamenilor, privirea lor de gheață, dorința lor de a mă alunga, ca pe un dușman. 

Timp de două luni am mers la spital doar de trei ori. Cătălin mă însoțea pentru că știa engleza. Eu îl consideram prieten. Nu mi-aș fi imaginat că îmi dorea moartea pentru ca tatăl său să scape de obligații.

20 august 1991 

Întoarcerea de la spital. Durerea era cumplită. Diagnostice: fracturi C3 și C4 cu tasarea discurilor, osteoartrită la umărul stâng. Recomandare: intervenție chirurgicală.

Dumnezeu m-a prins când scena m-a lăsat să cad. Trădat de oameni, dar nu de Dumnezeu. 

În aceeași seară, însetat și nemâncat, cu trupul zdrobit de fractura cervicală dublă C3–C4 și cu mintea tulburată de leziuni cerebrale, am primit ultimul lovitură: 

Frații Constantin și Alexandru Iosef mi-au tăiat apa și curentul rulotei.  M-au izgonit din caravana Farfan. Nicio plată pentru cele trei luni în care muncisem ca artist, recuziter, montator, demontator. 

Fără opțiuni, am semnat tot ce au cerut. Sângele, sudoarea, demnitatea mea evaporau sub privirile lor reci. Umilință absolută. Orice alt suflet ar fi cedat. 

Al meu nu. Mi-am amintit cum Constantin se ruga de mine să-i repar mini-centrala rulotei, incapabil să cumpere una nouă, mulțumit doar cu vechituri.  

Mi-am amintit de Murătura de frățisu, nulitatea care, în turneul din 1989, timp de șapte luni,  m-a deranjat la primele ore ale dimineții să facă baie. 

Ei, în acele vremuri, m-au lăsat fără curent și apă, doar ca să le semnez documente în engleză  limbă străină mie. 

Asta nu a fost doar umilință. A fost o crimă împotriva demnității. Și totuși, am rămas. Neînfrânt.

🕊️ Lumina din întuneric. Prietenul meu Shoun Goodner din Washington D.C. văzând prin ce trec nu a rămas nepăsător.  

A contactat un avocat, mi-a aranjat o întâlnire și m-a ajutat să semnez o împuternicire. Acest gest mi-a salvat viața și le-a dejucat planul criminal.

 

Drept răzbunare, Constantin Iosef și patronul Farfan l-au concediat pe Shoun Goodner la două zile după aceea. 

Credință, Trădare și Suferință & Renaștere. 

Din ziua accidentului am devenit persona non grata pentru familia Constantin Iosef, pentru toți membrii trupei Constantin și pentru întreaga caravană a circului Farfan.  

Cei care până în acea dimineață îmi spuneau „frate” mi-au întors spatele fără o vorbă. Vorbeam engleza conversațional, dar nu știam să citesc sau să scriu.

După accident, am suferit tulburări de memorie și de vorbire: vedeam obiectele, dar nu-mi aminteam cum se numesc. Chiar și în limba română îmi era greu să mă exprim. 

Fotografia durerii-trădarea ca legea lor, demnitate ca lege a mea” 

Era o zi caldă de toamnă, cu cer curat și vânt domol, iar eu, omul fără noroc. Eram acolo  desculț, în genunchi, lângă rulota mea. 

Pană la roată, proteză la gât și o lume întreagă întoarsă împotriva mea. Eram singur. Blugii mei, curați dar murdari în genunchi, purtau amprenta prafului și a neputinței. 

În dreapta mea, la nici un metru, se afla cricul – martorul tăcut al unei lupte care dura de mai bine de o oră. Mă luptam cu fierul, cu durerea, cu neputința, să înlociesc roata la rulota mea. 

Pe trupul meu nu mai era decât o proteză. O colivie din plastic și metal, acoperită cu blană de iepure, prinsă cu patru bare reci, menite să-mi țină gâtul drept. O proteză care nu-mi permitea nici să privesc în jos, nici să respir în voie. 

Mă întorceam cu tot corpul, ca o statuie vie, încercând să-mi mențin echilibrul între viață și disperare. Aveam, fără să știu, o dublă fractură cervicală C3 și C4.

Un diagnostic pe care aveam să-l aflu abia douăzeci de ani mai târziu, dar pe care trupul îl știa deja. La vreo 35-40 de metri distanță, râsul altora se auzea ca un cuțit. 

Familia Constantin – Constantin Iosef, Elena, Alexandru și fiul lor, Cătălin. Stăteau la masă, bând bere rece și vorbind tare, alături de câțiva prieteni americani sau mexicani. 

Elena, soția lui Constantin, pregătea o salată și  aprindea un grătar. Era o zi liberă, o zi de petrecere. Nimeni dintre ei nu s-a apropiat. Mă vedeau chinuindu-mă, dar întorceau privirea. 

Între mine și Constantin se ridicase un zid de tăcere. După accidentul din 9 august 1991 și până la alungarea mea din trupă, la 15 aprilie 1992, omul acesta pe care-l crezusem frate – nu mi-a adresat mai mult de treizeci de minute de cuvinte. Cuvinte ascuțite, pline de venin. 

„Handicapat.”  

Și totuși, n-am cerut nimic. Mi-am schimbat singur roata, luptându-mă cu proteza, cu durerea, cu rușinea, cu fierul care nu se lăsa urnit. Cam trei ore am stat acolo, sub soare, transpirat, în genunchi, în praf. Și când, în sfârșit, am reușit, am zâmbit. 

Nu pentru ei, ci pentru mine. Pentru că omul care cade și se ridică singur devine de zece ori mai viu decât cel care râde la masă cu trădătorii. La un moment dat, un bărbat de la masa lor s-a ridicat și a vrut să vină spre mine. 

Dar Constantin s-a repezit, l-a apucat de braț și l-a tras înapoi. „Nu te duce la el”, i-a spus.”Omul s-a oprit o clipă, dar mai târziu s-a ridicat din nou. A venit până la mine, mi-a spus ceva – n-am înțeles. 

A scos un aparat Polaroid, a făcut o poză, mi-a zâmbit și mi-a întins-o. Acea fotografie am păstrat-o ca pe o icoană: dovada tăcută că nu toți oamenii au sufletul mort. 

📜 Privind astăzi această fotografie, înțeleg, nu era o imagine, era o judecată. O judecată împotriva celor care și-ar vinde părinții, copiii și neamurile pentru bani. 

Familia Constantin, cei care m-au trădat, nu au fost dușmanii mei. Ei au fost doar oglinda acestei lumi, o lume care își vinde fratele ca Iuda, pentru un pumn de dolari și un zâmbet mincinos.🕯️ 

Eu însă am rămas. Cu rana mea, cu proteza mea, cu fotografia mea. Am rămas în picioare, în genunchi, în viață. Pentru că Dumnezeu nu uită.  Iar fotografia durerii mele va rămâne dovada că un om trădat poate fi zdrobit , în trup, dar niciodată în suflet.  

„Căci nu durerea te doboară, ci lipsa de omenie a celor care o privesc fără să întindă mâna.”

🐶 CÂINII DOMNULUI – VEGHETORII NOPȚILOR MELE

O mărturisire despre frică, credință și darurile ascunse ale lui Dumnezeu „Uneori, Dumnezeu nu trimite îngeri cu aripi. 

Îi trimite cu patru picioare, cu priviri blânde și inimă curată. Există momente în viață când nu mai ai nimic — nici lumină, nici sprijin, nici încredere. Doar frică și întuneric. 

🐕‍🦺. Dar tocmai atunci, în tăcerea nopții, Dumnezeu trimite semne. Le trimite prin oameni buni, sau prin animale care știu mai mult decât putem noi înțelege. Așa a fost pentru mine. 

Într-un loc uitat de lume, la marginea disperării, am descoperit că dragostea divină nu vorbește ea doar stă aproape.

10.12.1991 „decembrie cu două fețe: 

Ziua la plajă, noaptea în îngheț” Noaptea, șerpii și trădare. Eram singur: O rulotă ruginită, o bucată de pământ plină de fiare, gropi și cioburi, iar peste toate — un întuneric care înghițea orice speranță. 

În jur, se târau șerpi subțiri, care îmi înghețau sângele doar la vedere. Curentul electric, singura mea lumină, se stingea noapte de noapte. 🐕‍🦺 .

🐕‍🦺. Mai târziu aveam să aflu că nu era o întâmplare, ci o cruzime premeditată. Cătălin Iosef și familia Constantin îmi întrerupeau lumina cu intenția clară de a mă pierde.  

După operația de coloană cervicală, o simplă cădere mi-ar fi fost fatală. Fiecare pas în beznă era o încercare. 

🐕‍🦺 Dar Dumnezeu, în tăcerea Sa, pregătise altceva.🐕‍🦺. Armata din întuneric. 🐕‍🦺Într-o dimineață, fără veste, au apărut. Mai întâi doi. Apoi alți cinci. 

Apoi, deodată, vreo treizeci. Câini. Mari și mici, flămânzi, prăfuiți, cu ochii strălucind ca niște stele în noroi. Se așezau în jurul rulotei mele ca o armată. 

Le dădeam frunze de salată, resturi de mâncare, ce aveam 🐶 iar ei, în schimb, îmi dădeau viață. 🐕‍🦺 Dormeam printre ei, iar ei vegheau. 

Îi simțeam aproape, lipiți de trupul meu, și totuși niciodată nu mă împiedicam de vreunul.🐩. Se retrăgeau tăcuți, ca și cum ar fi știut locul fiecărui pas al meu. 

Când trebuia să merg, în beznă, până la panoul electric, mă înconjurau în tăcere.

🐕‍🦺. Îmi ghidau drumul prin simpla lor prezență. 

Nu vedeam la un metru înainte, dar știam că ei sunt acolo. Și cât timp erau acolo, nu mă temeam.

Adevărul și revelația. Au trecut anii. Am aflat, din acte și documente, că trădarea fusese planificată. Că izolarea mea, întreruperile, totul făcea parte dintr-un plan ascuns. 

Dar între acel întuneric și moarte, Dumnezeu a ridicat un zid viu de patru picioare. 

🐕‍🦺. Câinii aceia au fost îngerii mei, trimiși să mă țină în viață atunci când oamenii mă voiau pierdut. 

Ei m-au ajutat să uit de foame, de frică, de singurătate. În tăcerea lor, a simțit prezența divină mai clar decât în orice biserică.🐩.

Lecția credinței 

Astăzi, după trei decenii, știu sigur: acele animale au fost un dar de la Dumnezeu. Un miracol simplu, ascuns într-o lume crudă. Dacă am supraviețuit, a fost datorită lor. Datorită acelei armate de suflete pure care m-au păzit de întuneric.

Nu mai simt ură. Doar recunoștință.

Pentru câini.

Pentru noapte.

Pentru Dumnezeu.

🐕‍🦺 Îngerii cu patru picioare. 🐕‍🦺. Câinii Domnului nu cer nimic. Nu vor bani, nu vor laudă. Ei doar stau lângă tine, te privesc și te apără. Iar când îți vine vremea să cazi, te țin pe picioare. 

De aceea, când privesc înapoi, nu mai văd doar întunericul. Văd lumina care mergea lângă mine 🐩. lătrând încet în noapte. 🐕‍🦺 

📜 Text inspirat din viața și experiențele reale ale lui Oprea Puiu. 

Martor al unei perioade dramatice petrecute în decembrie 1991. După ani de tăcere și suferință, autorul transformă amintirea durerii într-o mărturisire despre credință, supraviețuire și miracolul divin ascuns în iubirea celor necuvântători 🐩. 

✒️ Scris de Oprea Puiu „Pentru toți cei care au fost salvați, măcar o dată, de o privire care nu vorbește 🐩. dar înțelege 

„UMILINȚA, CA O A DOUA MOARTE” 

Nici măcar nu s-au obosit să-mi spună adevărul. Că nu voi fi operat niciodată, dacă nu-mi voi plăti singur intervenția chirurgicală. Că pentru viața mea nu exista niciun buget, nicio grijă, niciun om.  

Am realizat mai târziu, cu o luciditate amară, că mi-am cumpărat singur — parțial — propria supraviețuire. Veți înțelege mai târziu cum. Orice gest banal devenise un supliciu. 

Dacă voiam să aprind aragazul, trebuia să fac o genuflexiune verticală — un ritual dureros și grotesc. De fiecare dată, uleiul încins mă stropea pe piele, iar eu nu mă puteam feri: proteza îmi bloca orice mișcare, orice înclinare, orice scăpare. 

Nu puteam vedea flacăra, nu puteam controla focul — doar îl simțeam. În acel infern domestic, fiecare masă devenea o luptă între viață și durere.Aș putea scrie zeci de pagini despre patimile acelei perioade. 

Și încă n-aș cuprinde tot. Aveam o mapă, o simplă mapă cu vreo șaizeci de coli în engleză, trimisă de avocatul meu. Am privit-o ore în șir fără să înțeleg ceva.

Fiecare pagină era un hățiș de cuvinte mărunte, reci, ascunzând sub ele o realitate murdară. Fiecare pagină, cu scrisul ei mărunt și înghesuit, echivala cu trei pagini obișnuite. 

În total, aproape o sută optzeci — iar la cincizeci de lei fiecare, adevărul ajungea să coste nouă mii de lei. O avere pentru un om singur, prizonier între cuvinte străine. 

Mi-au ascuns diagnosticul. Au știut, au tăcut și au sperat să nu mai rezist durerii. Eu nu aveam cum să știu de leziunile cerebrale; nici că orice control tomografic la cap sau cervicală m-ar fi ucis pe loc din cauza pieselor metalice. 

Constantin și patronul Farfan respirau liniștiți — eliberați de griji, siguri pe șantajul lor. Semnăturile mele, smulse prin teamă și manipulare, deveniseră garanția lor de pace. Ei sperau că voi muri acolo, în Puerto Rico, iar una dintre declarațiile mele, trimisă:

Ministerului de Justiție SUA, ar fi confirmat doar un bilet: Oprea Puiu are rezervare și pleacă în România la sfârșitul lui decembrie 1991. Atât voiau: 

tăcerea mea eternă. 

A venit apoi momentul grotescului. Mergeam la un control medical, în mașina lui Cătălin. Eram încordat, sfâșiat între durere și teamă, dar el, fiul lor, moștenitorul cruzimii — conducea ca un nebun: 

Râdea. Râdea ca un copil bolnav de ură. Dintr-o dată, fără motiv, a frânat brusc. Capul mi s-a izbit de parbriz. Am simțit sângele cald curgând din nas, din arcadă.

în timp ce el înghițea o gură de bere și hohotea. Îl aud și acum: acel râs gol, sadic, de om fără suflet. Un râs moștenit, nu învățat. 

Durerea mea era spectacolul lor. Nici el, nici tatăl lui Constantin, niciunul dintre ei nu a înțeles vreodată groaza, umilința și spaima ce mă înconjurau.

Pentru ei, fiecare tresărire a mea, fiecare oftat, fiecare efort de a-mi ține capul drept în proteza de oțel — erau comedie. Pentru mine, erau agonie.

Toate acestea se vedeau în fotografia de jos. Proteza — monstrul de metal ce-mi închidea gâtul — mă făcea să respir ca un condamnat. 

Iar eu, acolo, lângă rulotă, eram nu un om, ci un martor al propriei crucificări. Cine nu a trăit batjocura sub chip de zâmbet, nu știe cât, cântărește durerea unui om trădat. 

🕯️ Cei care m-au privit suferind și au râs, au ucis fără cuțit. 🔥 Dar eu am supraviețuit. Ca să pot spune totul.

10 octombrie 1991– sunt internat din nou în spital, de un amic român stabilit de mulți ani în america Mihai Păuna.

12 octombrie 1991. Cătălin Iosef, Herlaș Ionuț și „Pătăluță” ( noi îi spuneam – COCO) mă vizitează la spital. Cătălin Iosef îmi dă mai multe documente să le semnez, declarând că sunt necesare pentru spital. 

După vreo două decenii jumătate, am aflat ce am semnat. Ca și cum aș fi fost sănătos și activ ca acrobat la acele vremuri.

 🇺🇸 🇺🇸  🇺🇸   🇺🇸  🇺🇸 🇺🇸  🇺🇸 🇺🇸  🇺🇸   

Ministerul Justiției al Statelor Unite

🇺🇸 Serviciul de Imigrare și Naturalizare

🇺🇸 Vasile Oprea – Cerere de prelungire a șederii temporare

Prin prezenta, solicit prelungirea șederii mele temporare în Statele Unite.

Data solicitării prelungirii: 16 septembrie 1992

(menționez că în România am sosit pe 1–2 mai 1992)

Motivul solicitării:

Am primit un contract cu Farfan Production Inc. pentru sezonul 1991–1992, cu o creștere salarială de 400 $ pe săptămână.

🇺🇸 Ministerul Justiției al Statelor Unite

🇺🇸 Serviciul de Imigrare și Naturalizare

🇺🇸 Vasile Oprea – Declarație de intenție privind plecarea din SUA

Declar că intenționez să părăsesc teritoriul Statelor Unite la data de 31 decembrie 1991.

Sunt în posesia biletului de plecare? Da.

🇺🇸 🇺🇸  🇺🇸   🇺🇸  🇺🇸 🇺🇸  🇺🇸 🇺🇸  🇺🇸   

15 octombrie 1991: 

Lăsat să mor, dar viu în credință. Mihaiela Băniceanu, o femeie mult mai perversă ca diavolul, cu burta aproape de termen (peste trei zile urma să nască), mă vizitează la spital.  

A nu se înțelege că din dragoste pentru un fost coleg; ci dintr-un interes pervers, nenorocit, deoarece moartea mea ar fi fost, pentru caravana Circului Fărfan, o binecuvântare. 

Mihaiela Băniceanu mă întreabă la ce doctor sunt (eu, în acele clipe, eram în culmea fericirii). Îi spun „Mihaiela, pleacă după doctor.”  Revine după vreo jumătate de oră, mă salută și pleacă. 

Chiar dacă a vorbit cu mine doar circa 5 secunde, în fiecare an, timp de 18 ani, am sunat-o să-i urez la mulți ani fetiței sale. 

21 octombrie 199, Intervenția chirurgicală a fostului acrobat Oprea Puiu. 

Trădat de frați, salvat de Dumnezeu. 

Diagnostic postoperator:

Fuziune posterioară C3-C4 

Sindrom dureros miofascial cervical 

Sindrom dureros miofascial toracic 

Sindrom miofascial lombar 

Sindrom miofascial posttraumatic 

Sindrom dureros miofascial umăr stâng cu lacerație 

Dislocare genunchi stâng 

Dislocare laba piciorului stâng 

Întindere de ligamente șold stâng

Concluzii medicale:

Leziunile sunt urmarea directă a accidentului din 09.08.1991-

(ca pasager în mașina patronului când am fost obligat de Constantin Iosef să muncesc la montarea circului  Farfan)

Fractura coloanei cervicale a necesitat intervenție chirurgicală

Exacerbările pot apărea din cauza muncii excesive 

Remisia simptomelor variază între 75% și 90%, 

însă pacientul este inapt de muncă minimum 12 luni 

Pacientul nu mai poate profesa în meseria de acrobat 

Se recomandă fizioterapie, reabilitare și controale medicale regulate. Leziunile miofaciale pot da, în viitor, sechele ortopedice și neurologice. 

Din cauza leziunilor microscopice ale creierului, pacientul poate suferi de dureri de cap, deficiențe ale memoriei și ale capacității de concentrare tulburări de vedere, oboseală și irascibilitate. 

Aceste consecințe: durează, de regulă, 3–9 luni, dar pot persista mai mult. Durerile de cap, deficiențele de memorie și problemele de concentrare pot deveni permanente.

Costuri estimate pentru recuperare: Intervenția chirurgicală, tratamentele, postoperatorii și alte cheltuieli sunt estimate la 106.000 USD

26 octombrie 1991 – Ziua în care am înțeles tăcerea oamenilor

Pe 25 octombrie 1991 Doctorul care mă operase a venit la mine cu o veste: vorbise cu patronul circului Farfan rugându-l să trimită pe cineva să mă externeze. 

Mâine dimineață, pe la ora zece, să fii pregătit”, mi-a spus cu o voce calmă, aproape părintească. Am crezut. Și, pentru prima dată după atâta durere, m-am simțit fericit.

A doua zi, 26 octombrie, m-am trezit devreme. M-am îmbrăcat cu puținul ce-l aveam, am aranjat patul spitalului ca un om care se pregătește să plece acasă. Am așteptat. 

Ora 10 a trecut. Apoi ora 12. Apoi 4 după-amiaza. Seara cobora peste ferestrele cenușii, iar în sufletul meu începea să se strecoare o tăcere amară, acea tăcere care nu vine din oboseală, ci din trădare. 

Nimeni nu a venit. Caravana Farfan plecase. Mă abandonaseră acolo, în spital, ca pe un animal rănit lăsat să moară în tăcere. Poate chiar asta și-au dorit: 

Să nu mai fiu o povară, un trup inutil pentru spectacolul lor. Când durerea a devenit insuportabilă, am rugat frumos să-l sune pe pe amicul meu, Mihai Păun.

 Mi-a spus simplu: 

„Vin Puiule… în maxim o oră sunt acolo. Te scot eu.” Și s-a ținut de cuvânt. A venit, m-a externat cu demnitate, m-a dus la un restaurant, mi-a vorbit ca unui om viu, nu ca unui condamnat. 

Apoi a aflat unde se afla caravana Farfan, și, cu o bucurie sinceră, m-a condus până acolo chiar în fața rulotei mele. Mi-a spus că va pleca în Canada, că acolo îl așteaptă un nou început, un loc unde poate munci și trăi decent. 

Și, ca un om de onoare, a împlinit tot ce mi-a promis. De atunci, în fiecare rugăciune a mea, rostesc numele lui cu recunoștință: Doamne, binecuvântează-l pe Mihai Păuna. 

Prietenul meu din America, omul care mi-a adus lumină în ziua cea mai întunecată.” Căci în timp ce alții m-au lăsat să mor, el a fost îngerul care m-a ridicat.

La circul Farfan:  

Marți–joi erau două spectacole pe zi; vineri sâmbătă și duminică, câte trei.  Munca era epuizantă, mai grea decât a gladiatorilor. 

Cu un baros de 8–10 kg, băteam 12–14 țăruși de 150 cm în pământ, iar la demontare, scoaterea lor era și mai grea. Reno Nevada, A devenit paradisul jocurilor de noroc pentru Constantin și Bucur Aurelian. Unde colegii și-au pierdut și ultimii bani 

📜 Notă biografică-Text inspirat din viața și experiențele reale ale lui Oprea Puiu, martor al unei perioade dramatice petrecute în decembrie 1991.  

După ani de tăcere și suferință, autorul transformă amintirea durerii într-o mărturisire despre credință, supraviețuire și miracolul divin ascuns în iubirea celor necuvântători. 

„Nituică Teodora acrobată de geniu, prizonieră a propriei curviștinării” ( curvă pe înțelesul tuturor). Într-o lume a compromisurilor, chiar și talentul avea prețul lui.”

„În anii grei ai comunismului, artiștii – fie ei actori, cântăreți sau acrobați – erau adesea forțați să accepte compromisuri rușinoase pentru a-și salva cariera sau pentru a visa la Occident. 

În Circul de Stat București, nu conta doar talentul, ci și „disponibilitatea”. Plecai în turnee cu 15 oameni și te întorceai cu jumătate. Restul „rămâneau” dincolo: 

În lumea liberă, iar tovarășii de la Securitate știau tot, dar tăceau, pentru că șpaga, sexul și tăcerea făceau parte din sistem.” Fotografia a fost făcută cu puțin timp înainte de a părăsi Puerto Rico când:

Teodora era încă alături de Cătălin, înainte de a se muta în brațele lui Costel Drăgan.„Nituică Teodora – o acrobată mică de statură, dar mare prin curaj și dramă. 

„Avea între 140 și 145 de centimetri, dar un talent impresionant. În spatele zâmbetului de pe scenă, însă, se ascundea frica. Teodora voia să rămână în trupă și să ajungă, poate, peste Ocean.  

Așa a intrat în jocul murdar al puterii masculine din culise. S-a culcat mai întâi cu Daniel Licaciu, sperând că își asigură locul în trupa lui Constantin Iosef, un fost pușcăriaș ajuns idol de arenă. Licaciu s-a distrat, apoi a renunțat la ea, lăsând-o vulnerabilă.” 

După Licaciu, Teodora s-a legat patru ani de Cătălin Iosef, fiul lui Constantin. Ce a urmat a fost o relație de coșmar: bătăi, umilințe, control, o femeie transformată în sac de box. 

Cei care au trăit acea lume știu, în culisele circului, fardul ascundea sânge, iar râsetele de spectacol acopereau țipete din camerele de hotel.”

„Oprea Puiu și Mihai Păun, plaja Venice Beach – Santa Monica, Hollywood, 1991. Ne antrenam și înotam. Cu el am format un duet, pregătit să urce pe scenă într-o săptămână, dar nu am vrut să îl părăsesc pe Constantin. 

În Las Vegas, trei zile, un grup de români m-a rugat să rămân să lucrez cu ei, tot acrobație la basculă, dar, ca un prost, am refuzat, nevrând să îl părăsesc pe Constantin.”

„Pentru că lucrai cu artiști bulgari și petrecusem doi ani în Bulgaria, știam de existența unor tablete interzise, vândute la negru, care provocau avortul până în luna a doua de sarcină. În România, dacă te prindeau cu ele, riscai închisoarea. 

Între 1988 și 1992, Cătălin Iosef a bătut-o pe Teodora fără milă, iar în 1989 a venit disperat la mine, spunând că ea Teodora Nituică a rămas însărcinată și că tatăl Constantin Iosef îl va omorî cu bătaia dacă va  afla. 

Eu l-am liniștit și în turneul din 1989 i-am oferit acele tablete, gratis fără bani, aproape o folie, salvându-i viața. „După accidentul meu grav din 9 august 1991 în America, Nituică Teodora a rămas din nou gravidă. 

Eu fiind foarte grav rănit, Cătălin Iosef mi-a cerut din nou ajutor. Deși eram imobilizat, cum se vede în poza de mai sus, în cele din urmă am mai găsit o folie aproape întreagă de pastile și i-am dat-o. Din nou, a scăpat de sarcină. Credeam, speram că voi avea doi aliați.

Cătălin Iosef și Teodora Nituică – în acel moment critic al vieții mele. Dar alianța s-a dovedit o iluzie.” „După circa 20-25 de ani, am vorbit din nou cu Nituică Teodora la telefon. Ea era în România, i-am cerut doar adevărul. 

Mi-a spus, cu glas rece, că ea la acele vremuri era doar un copil și nu știa ce să facă. La acele vremuri sigur avea vârsta de 20 de ani. Adevărul a rămas în aer, amestecat cu rușine, durere și neputință. 

În realitate, copilul de atunci era deja o femeie care făcuse compromisuri grele pentru a rămâne „cineva”.” „Viața Teodorei a fost o succesiune de relații din aceeași lume – aceeași trupă, aceiași bărbați, același mecanism de supraviețuire prin dependență. 

Din 1988 până astăzi, ea a trecut prin paturile lui Licaciu, ale lui Cătălin Iosef, iar de peste trei decenii trăiește alături de Coste Drăgan, toți trei vechi prieteni și colegi de arenă în fosta trupă Constantin. O lume mică, închisă, unde fidelitatea era doar un cuvânt de afiș, nu de inimă.”

„În epoca aceea, nu existau doar eroi și victime, ci și oameni care au fost forțați să devină complici ai propriei lor distrugeri. Arta, frumusețea și visul occidental s-au plătit cu trupuri, cu lacrimi și cu tăcere. 

Povestea acrobatei Nituică Teodora nu este doar o biografie tristă, ci și o mărturie despre felul în care sistemul comunist a zdrobit demnitatea umană chiar și în lumea magică a circului.”

„Oprea Puiu – în spatele meu, la o aruncătură de bătaie, Statua Libertății, SUA Un moment în care libertatea nu era doar o statuie, ci o emoție vie, care m-a atins adânc și a rămas pentru totdeauna în amintirea mea.”

12 decembrie 1991 

Stimate cititor, îmi cer scuze că mă repet și postez aceste date de la Ministerul de Justiție american pentru a doua oară. Totul are însă un scop bine întemeiat. 

Mai jos am detaliat cât de bine au fost organizați și cât de mare a fost dorința lor de a mă ucide. Cel de la care mă așteptam cel mai puțin și mi-a distrus viața și viitorul, mă refer la Costel Drăgan. 

Dar și de această dată, Dumnezeu nu le-a permis să-și ducă planul mârșav până la capăt.

🇺🇸 Ministerul Justiției al Statelor Unite

🇺🇸 Serviciul de Imigrare și Naturalizare

🇺🇸 Vasile Oprea – Cerere de prelungire a șederii temporare

Prin prezenta, solicit prelungirea șederii mele temporare în Statele Unite.

Data solicitării prelungirii: 16 septembrie 1992

(menționez că în România am sosit pe 1–2 mai 1992)

Motivul solicitării:

Am primit un contract cu Farfan Production Inc. pentru sezonul 1991–1992, cu o creștere salarială de 400 $ pe săptămână.

🇺🇸 Ministerul Justiției al Statelor Unite

🇺🇸 Serviciul de Imigrare și Naturalizare

🇺🇸 Vasile Oprea – Declarație de intenție privind plecarea din SUA

Declar că intenționez să părăsesc teritoriul Statelor Unite la data de 31 decembrie 1991.

Sunt în posesia biletului de plecare? Da.

Data: 12 octombrie 1991.

1988, Cătălin Iosef și Costel Drăgan erau aproximativ de aceeași vârstă, având doar 18 ani. Dacă Cătălin Iosef nu reprezenta nimic în trupă și era, pur și simplu, o nulitate, 

Costel Drăgan strălucea ca acrobat, valoros și respectat. Între cei doi exista o prietenie profundă, mai legată decât între frați. 

Când am intrat eu în trupă, Costel Drăgan era deja membru de mulți ani, iar Constantin Iosef era pentru el ca un al doilea tată. 

Această prezentare este esențială pentru a înțelege cum s-a distrus tot viitorul meu și motivul pentru care am suferit trei decenii, pierzând și o sumă considerabilă de bani.

Viața mea s-a schimbat definitiv după accident. Avocatul meu a înțeles că, din cauza leziunilor cerebrale, nu mai puteam gândi normal. Astfel, prin intermediul unei persoane, am fost rugat să merg la cabinetul său din Pasadena, însoțit de cineva de încredere care vorbea fluent engleza sau spaniola. 

Pe Costel Drăgan l-am văzut în fața rulotei mele, la ferma izolată complet de lume civilizată. După ce i-am mărturisit neliniștile mele, el a spus că într-o jumătate de oră va fi gata de drum.

Pe 12 decembrie 1991. Cu două zile înainte de plecarea spre Caraibe, Puerto Rico, am pornit la drum. După aproximativ 7–8 ore de mers, întâmpinând și probleme tehnice la mașină, am ajuns la avocatul meu, 

Peter F. Wisner, din Pasadena. Oboseala mă frângea, dar ceea ce urma să se întâmple avea să influențeze definitiv cursul vieții mele. 

Avocatul, după o discuție cu Costel Drăgan, l-a pus să semneze un document în engleză, confirmând că va fi traducătorul meu. 

Avocatul i-a explicat lui Costel Drăgan despre escrocheria pe care Cătălin Iosef o comisese pe 12 octombrie 1991, când eram internat în spital, cu 9 zile înainte de intervenția mea chirurgicală. 

Aceasta consta în adrese către Ministerul Justiției, prezentate ca și cum eu aș fi fost activ și responsabil pe scenă, menite să avantajeze familia Constantin, pe care eu aș fi putut să-i trag la răspundere și să-i oblig să plătească întreaga spitalizare și daune morale. 

Avocatul i-a mai spus lui Costel Drăgan că, din suma totală de 15.000 $, eu urma să primesc doar 7.504 $, restul fiind destinat operației mele. Din întreaga discuție, am înțeles că urma să primesc întreaga sumă de 15.000 $ 

Eu, l-am rugat pe avocat să îmi împrumute 300 $, lucru pe care l-a făcut fără ezitare. La întoarcerea la fermă, unde se afla întreaga caravană Farfan, 

l-am întrebat pe Costel Drăgan să-mi facă un rezumat al discuției. 

O viață între salturi, răni și visuri, iar privirea încă nu renunță. Răspunsul său a fost simplu: „Nu este nimic important, curând vei fi bine”, la fel cum permanent mă mințea și Cătălin Iosef. 

Această minciună, menită să salveze familia Constantin și pe Cătălin Iosef de pușcărie, a fost începutul tragediei vieții mele. 

Costel Drăgan, prin aceste declarații false și printr-o loialitate perversă față de familia Constantin.

El, mi-a distrus viitorul. Din puținii bani rămași și cei 300 $ primiți de la avocat, i-am plătit lui Costel Drăgan carburantul mașinii și 100 $ pentru deranjul său.

Eu, niciodată nu aș fi acceptat ca spitalizarea mea să fie plătită din banii mei, iar în mod normal m-aș fi judecat cu întreaga familie Constantin pentru nedreptatea comisă. 

Tot ce am suferit și pierdut în acea perioadă se datorează minciunii și trădării lui Costel Drăgan.

„Ultimele minute înainte de Puerto Rico”  

 Fotografie poartă în ea respirația ultimelor clipe înainte de aeroport, înainte de zborul spre Puerto Rico Los Angeles. 

Cătălin Iosefîn, în tricoul negru strâmt, umflat ca un balon obosit de propriile scuze, stă în fața noastră ca un simbol al lenei bine hrănite. 

Eu, Oprea Puiu, în cămașa albă și trupul epuizat după nouă luni fără antrenament adevărat, par un om care încă luptă cu focul din el, chiar și când carnea nu mai ascultă. 

Între noi, cu tăceri tăioase și priviri care știu mai mult decât spun, stă Nituică Teodora. Încă amanta lui Cătălin în acele vremuri tulburi. 

În marginea imaginii, Costel Drăgan, în maioul și pantalonii albi, privește lumea ca un martor tăcut al moravurilor trupelor de acrobați. 

Iar jos, ca un arc încordat ce încearcă să-și găsească altă direcție, apare fosta gimnastă olimpică Eugenia Golea. 

 
Femeia care, cu un an înainte, alesese Puerto Rico în locul viitorului predictibil. Relația ei cu Costel se stinge, apoi renaște odată cu reîntoarcerea Trupei Constantin. 

A doua noastră venire acolo, cu mine accidentat, avea să fie pentru ea singura portiță înspre Statele Unite. Așa începe și povestea „marelui umflat” „Cătălin Iosef între lene și baghete franțuzești.

”Așa îi spuneau toți, mai puțin eu și Nuți Iosef mama lui, iar când îl chema careva, gluma devenea ordin: „Rostogolește-te până la mine!”

Eu alergam în trei zile  cam 50 de km, loveam anvelope cu ciocanul de 10 kg până când metalul îmi făcea palmele să ardă, iar el… era fidel doar pâinii calde.

Constantin zbiera la mine să-l alerg pe Cătălin ca să-l mai dezumfle, iar eu țipam și mai tare că nu e datoria mea, ci a lui și a neveste-sii. 

Îmi pare rău că nu mai găsesc o fotografie și mai puternică: diminețile în care Nituică Teodora, abia trecută de 140 cm, și Cătălin își făceau singurul „antrenament: 

baghete franțuzești tăiate în două, unse cu cremă de migdale, îndesate cu mezel, și un galon de lapte golit în mai puțin de treizeci de minute. Performanțe nu de sportivi ci de campioni la gastronomie matinală. 

14 decembrie 1991 

N-am căzut singur, ci împreună cu tot ce iubeam. Puerto Rico, visam sub lumina stelelor, triumfând pe scenă, unde publicul ne aplauda ca pe marile staruri de la Hollywood. 

Dar anul 1991 a venit ca o furtună, sfâșiindu-mi aripile și lăsându-mă pradă unei suferințe pe care doar Dumnezeu o putea înțelege. Însă, într-o zi de decembrie 1991, lumina speranței a renăscut. 

Senior Tyhany, un om cu suflet mare (așa credeam eu), mi-a promis că mă va lua alături de caravana circului Farfan, că va avea grijă de mine și mă va duce înapoi în paradisul caraibian, chiar dacă eram rănit grav și cu cariera zdrobită. 

Oprea Puiu 1988

Am căzut, m-am ridicat și am mers mai departe. Asta e povestea mea.

 

Ajunși în San Juan, un autobuz ne-a dus într-un loc desprins dintr-un vis, o zonă rezidențială unde piscinele și grădinile luxuriante păreau demne de marile staruri ale lumii. 

Însă visul meu s-a prăbușit într-o clipă. Când autocarul a oprit și am făcut primii pași pe tărâmul speranței, un urlet de fiară mi-a sfâșiat sufletul. 

Constantin Iosef, mi-a smuls rucsacul din mână și l-a aruncat înapoi în autobuz. Cuvinte grele, blesteme și o sentință nedreaptă: 

„Ăsta merge la vagon, la muncitori!” 

Am privit spre foștii mei colegi. Niciun cuvânt, nicio privire, doar spatele întors al unor oameni care odinioară îmi erau familie. 

Și totuși, chiar atunci, în inima durerii, am simțit că sufletul meu rămâne neatins pentru că adevărata libertate și putere nu se cumpără și nu se smulg din mâinile nimănui. 

„Doamne, mulți ani am regretat ziua când patronul circului Bentley Brothers l-a alungat pe Constantin, nemaiputând suporta atitudinea lui scandaloasă. 

Nouă, trupei, ne-a propus să continuăm colaborarea, dar eu, ca un naiv, i-am spus că fără Constantin nu lucrăm, iar atunci ne-a dat afară pe toți.”

⚖️ Epilog Isla Verde, Puerto Rico 

Întoarcerea celui căzut. Un colț de paradis unde marea îmbrățișează cerul fără sfială. În ziua sfântă a Crăciunului, lumina se juca pe valuri ca o rugăciune vie. 

Străzile fremătau de oameni frumoși, de râsete și muzică latină, iar aerul mirosea a cocos, a vanilie și a promisiune. Plantele uriașe, cât două etaje, respirau viață, iar frunzele lor păreau oglinzi verzi în care se reflecta soarele.

Apa, limpede ca un adevăr nespus, se pierdea în depărtări de safir. Cei care au călătorit prin trei sferturi din lume mi-au spus același lucru: nicăieri nu există un loc care să semene cu Puerto Rico. 

Este mai mult decât o insulă, este o stare a sufletului. Un colț de paradis pierdut și regăsit, unde cerul și marea se întâlnesc într-un dans veșnic.  

Povestea aceasta nu este doar despre frumusețea insulei, ci despre căderea și renașterea unui suflet care, după un an de suferință, revine acolo unde visul și realitatea se întâlnesc. 

Am revenit după un an. Grav rănit, dar viu. Îmi promisesem liniște, plajă,

odihnă. O clipă de pace după furtună. Dar viața, crudă și ironică, m-a așteptat aici cu zâmbetul rece al realității. 

Isla Verde, același colț de paradis unde cerul dansează cu marea. Aerul mirosea a sare și flori tropicale, iar palmierii uriași, cât două etaje, legănau amintirile celor ce încă mai sperau.

 

Doar că eu nu mai eram același. Cândva acrobat, visam în înălțimi, printre lumini și aplauze. Niciun reflector nu mai cădea pe mine, doar becurile galbene ale singurătății. 

Și totuși, în miezul acelei decăderi, Puerto Rico își păstra frumusețea. Marea mă privea ca o mamă blândă, iar nisipul îmi șoptea că și în ruine poate exista har. Aveau dreptate. 

Pentru că nicăieri nu poți cădea și ierta atât de adânc ca în lumina acestei insule. Într-o dimineață, am ridicat privirea spre cer. Norii se deschideau peste ocean ca o scenă cerească. 

Am închis ochii și am simțit din nou chemarea înălțimilor. Nu mai aveam trupul acrobatului de altădată, dar sufletul — da, sufletul își întinsese iar aripile. Și atunci am înțeles: 

Dumnezeu nu m-a doborât, ci m-a oprit o clipă, ca să pot învăța să zbor din nou. Trupa Constantin era plătită ca artiști, dar în fiecare seară câștiga suplimentar vânzând sucuri, adunând pe puțin 500 de dolari pe noapte de persoană, în afara salariului. 

Eu am fost interzis. 

Mi s-a refuzat dreptul de a face același lucru. Baraca mea era un cuptor. Un cuptor fierbinte de tablă, o colivie de fier sub soarele arzător al Puerto Rico-ului. 

Două paturi metalice suprapuse, fără aer, fără frigider, fără un strop de viață. Sub mine, pământul ardea; deasupra, cerul părea că uitase să plouă. 

Acolo, în acel loc al tăcerii și al prafului, Cătălin Iosef venea zilnic cu o voce caldă, prefăcut prietenoasă. Îl priveam ca pe un salvator. 

Îmi spunea că trebuie să-l ajut să-i păstrez paharele de unică folosință, „ca să nu se șifoneze”, „ca să nu se piardă. Când lăcomia crește mai repede decât sufletul 

💰 💰 💰 💰

CÂT AU CÂȘTIGAT CĂTĂLIN IOSEF ȘI NITUICA TEODORA
Afacerea cu pahare – Perioada 5 ianuarie 1992 – 30 martie 1992

📌 1. Perioada analizată
De la 5 ianuarie 1992 până la 30 martie 1992 sunt:

➡️ 86 de zile (optzeci și șase de zile)
= 12 săptămâni + 2 zile.

📌 2. Câte spectacole erau pe săptămână?

Luni: 0 spectacole
Marți, Miercuri, Joi: 2 spectacole/zi → 6 spectacole
Vineri, Sâmbătă, Duminică: 3 spectacole/zi → 9 spectacole

➡️ Total pe săptămână: 15 spectacole

📌 3. Câștigul pe spectacol
Profitul lor pe spectacol era:

➡️ 1.200 dolari
📌 4. Câștigul pe o săptămână
15 spectacole × 1.200 $ =

➡️ 18.000 $ pe săptămână
(optsprezece mii de dolari)

📌 5. Câștigul din cele 12 săptămâni
12 × 18.000 $ =
➡️ 216.000 $
(două sute șaisprezece mii de dolari)

📌 6. Câștigul din ultimele 2 zile ale perioadei

29 martie (Duminică) → 3 spectacole
30 martie (Luni) → 0 spectacole
3 × 1.200 $ =

➡️ 3.600 $
(trei mii șase sute de dolari)
📌 7. TOTALUL FINAL
216.000 $ + 3.600 $ =

➡️ 219.600 $
(„două sute nouăsprezece mii șase sute de dolari”)

🔵 Comparația cu președintele SUA
Salariul președintelui Statelor Unite este:

➡️ 400.000 $ pe an
În perioada de 86 de zile, președintele câștigă aproximativ:

➡️ 94.170 $
(nouăzeci și patru de mii o sută șaptezeci de dolari)

🔶 CONCLUZIE FOARTE SIMPLĂ
Cătălin Iosef și Nituica Teodora au câștigat

➡️ 219.600 $,
adică de peste două ori mai mult decât președintele SUA în aceeași perioadă.💰 💰 💰 

„Am fost de șase ori în New York în doi ani. Am stat trei săptămâni ultima dată dar gândul îmi era tot acasă. America nu mă mai chema, doar dorul mă chema înapoi.”

1991. iunie Mihaela Băniceanu, în America, era plătită săptămânal ca artistă, deși nu mai activa în arenă, fiind în perioada sarcinii. 

Situația s-a repetat în Puerto Rico, între 5 ianuarie și sfârșitul lunii martie 1992, 

Când aceeași persoană a fost remunerată integral, deși nu mai lucra efectiv, motivul fiind nașterea copilului. 

⚫ În tot acest timp, datorită sprijinului meu, Mihaela Băniceanu a beneficiat de două surse de venit:

– Salariul oficial de artist, plătit integral de instituția circului, deși nu presta.

– Venitul suplimentar de aproximativ 500 de dolari pe seară din vânzarea de sucuri și răcoritoare în arenă.

Calculul corect pentru perioada 5 ianuarie 1992 – 30 martie 1992

(explicat pe scurt, pe înțelesul tuturor)

1. Câte zile sunt în total?

Intervalul 5 ianuarie 1992 – 30 martie 1992 conține:

➡️ 86 de zile (optzeci și șase de zile)

2. În câte nopți NU a fost luni?

Din cele 86 de zile, 13 au fost zile de luni.

Așadar, nopțile în care se vindeau sucuri sunt:

➡️ 73 de nopți (șaptezeci și trei)

3. Câți bani a câștigat din vânzarea de sucuri?

500 de dolari/noapte × 73 nopți 

➡️ 36.500 $ (treizeci și șase de mii cinci sute de dolari)

4. Cât ar fi costat îngrijirea copilului?

50 de dolari/zi × 86 de zile =

➡️ 4.300 $ (patru mii trei sute de dolari)

5. Total bani câștigați sau economisiți datorită ajutorului meu„

36.500 $ + 4.300 $ =

➡️ 40.800 $

(patruzeci de mii opt sute de dolari)

🔷 REZULTAT PE SCURT

Mihaela Băniceanu a obținut, datorită ajutorului meu, suma totală de:

➡️ 40.800 dolari (patruzeci de mii opt sute de dolari).

În termeni practici, prin ajutorul meu dezinteresat, Mihaela Băniceanu câștiga echivalentul a două salarii suplimentare, fără să cheltuiască nimic și fără să-și exprime, măcar o dată, recunoștința.

Iar răsplata a fost, din nou, tăcerea:

Nici un ban, nici un pahar cu apă, nici o ciorbă caldă, nici măcar un „mulțumesc” spus sincer. ( Ci doar blesteme )

Astfel, sub masca unei prietenii false, s-a ascuns una dintre cele mai reci forme de ingratitudine: aceea în care omul primește ajutor, dar răspunde cu uitare.

Iar în spatele aplauzelor și al luminii scenei, caracterul adevărat se dezvăluie crud — fără machiaj, fără scuze, fără rușine.

Când, din inimă, am felicitat-o de ziua majoratului fetiței sale:

💥 Mihaela a izbucnit într-o criză isterică, urlând că „mă urăște de moarte”.

Atunci am înțeles: bunătatea mea fusese confundată cu slăbiciunea.

„Te-am urât mereu de moarte!”

A repetat fraza de mai multe ori, fără să-mi lase timp să răspund. Am închis telefonul și nu am mai contactat-o niciodată.

Acele cuvinte m-au frământat mult timp, iar eu m-am rugat Bunului Dumnezeu să-mi lumineze mintea și să înțeleg cu ce am greșit.

Noaptea tropicală și rugăciunea acrobatului. 

Din amintirile unui acrobat.

Eu nu mă rog niciodată pentru bani; dacă mă rog, o fac doar pentru sănătate. Și Dumnezeu mi-a răspuns. 

Toți membrii trupei Constantin știau că Bucur Aurelian și Mihaela Băniceanu plecaseră în State cu o sumă mare de $, câștigați cinstit în mai bine de cincisprezece ani. 

Soțul ei era un împătimit al jocurilor de noroc, petrecând ore întregi în cazinouri, fără să simtă oboseala. Noi, trupa de acrobați, cunoșteam bine acele locuri

Las Vegas, Reno Nevada, San Juan, Puerto Rico 

Templele ale pierzaniei pe unde am umblat, unde lumina strălucește doar pentru cei care pierd totul. Când ne-am întors în America, toți colegii erau lefteri.

Secătuiți de munca și iluziile lor, pierzându-și economiile în marile cazinouri. 

Cea mai disperată era fosta colegă Mihaela, pentru că soțul ei pierduse aproape 25.000 de dolari în acei ani. 

Era un dezastru complet. În acele vremuri, eu devenisem, fără să vreau, dușmanul tuturor. În ziua accidentului meu, moartea mea ar fi fost considerată o binecuvântare pentru toți. 

Colegii îmi spuseseră că am avut doar o fisură la cervicală, iar eu am crezut asta peste două decenii. Dacă aș fi știut că fractura era gravă și că proteza mă torturase pentru că refuzau să plătească operația mea, totul ar fi fost altfel.

Dacă vreun membru ar fi avut curajul să sune ambasada, circul ar fi fost închis, iar toți ar fi rămas pe drumuri. Moartea mea era cea mai bună soluție pentru ei. 

Mihaela fosta colegă, cu un copil mic, ar fi fost nevoită să revină în țară, împreună cu Bucur Aurelian care pierduse o sumă imensă la cazinou. 

Toți membrii trupei s-au transformat în acele zile în oameni cruzi, care m-au trădat pentru bani și interes. La fel ca Iuda.

M-au vândut fără remușcări, fără milă, pentru un pumn de dolari. Aceasta este mărturia mea. Eu acuz, nu pentru răzbunare, ci pentru adevăr.

  

„Acuzația absurdă și rana care nu s-a închis niciodată”

Această fotografie surprinde un episod dureros din viața mea, Oprea Puiu. 

Ținând în brațe pe micuța Cristina, fetița Mihaielei Băniceanu. Nu bănuiam că o clipă de normalitate avea să se transforme într-o dramă. 

Într-o zi obișnuită, m-am plimbat cu fetița, știind că mai aveam timp până la terminarea celui de-al treilea spectacol al circului. 

Am întârziat puțin, cu gândul că nu se întâmplă nimic rău. Când m-am apropiat de cort, mai mulți colegi – ruși, un canadian și un italian m-au avertizat că mă caută poliția și câțiva portoricani. 

Am rămas uluit, pentru că știam că nu încălcasem nicio lege. Am intrat prin spatele circului, așteptând să se termine spectacolul, pregătit să-mi încep tura de noapte ca paznic.

Când am văzut-o pe Mihaiela, era schimbată, cu fața plânsă. Am crezut că s-a certat cu Aurelian Bucur. Câteva clipe mai târziu, a venit zâmbind forțat, și-a luat fetița și a plecat. 

Abia după mult timpam aflat adevărul: Mihaiela Băniceanu, știind că am probleme medicale și văzând că nu am venit când voia ea, alertase poliția, spunând că i-aș fi făcut rău copilului. 

O acuzație nedreaptă, născută din teamă și dezechilibru. Eu, care o protejasem mereu pe ea și pe copil, am fost pus în fața unei rușini nemeritate. Atunci am tăcut, pentru că mintea mea era obosită și inima rănită. 

După treizeci de ani, acrobatul care a îndurat tăcerea a hotărât să vorbească. Murdăria din spatele cortinei” Când Caravana Farfan s-a mutat în Puerto Rico.

Un circ de trei ori mai mare decât Tihany, câțiva oameni din trupă, printre care Constantin și Farfan, au pus la cale un plan mișelesc. Să mă compromită în caz că s-ar fi ajuns la un proces. 

La plecare, m-am așezat liniștit în spatele mașinii, fără să deranjez pe nimeni, așa cum făceam mereu. Aveam doar un mic rucsac, nimic mai mult. Rulota mea rămăsese la o fermă aparținând lui Farfan.

„Prin 1977–1978, cu vărul și puștoaica lui, timpul curgea altfel”

Mai blând, mai cald. Sunt amintiri pentru care ai plăti oricât, doar ca să simți încă o clipă din tinerețea aceea nebun de frumoasă.

„Cu o zi înainte să fiu alungat din trupă, am mers la toți colegii și i-am rugat, cu bun-simț, să intre în rulota mea și să ia orice lucru doresc, oferindu-le libertatea să îmi dea atât cât consideră ei. 

Cristina fetița Mihaielei

După ce fiecare și-a ales tot ceea ce a vrut, m-am bucurat că am scăpat de toate lucrurile, iar în rulotă a rămas doar mobilierul și utilitățile care îi aparțineau.” 

În ultimele minute petrecute acolo, micuța Cristina – fetița Mihaielei era cu mine, i-am făcut câteva fotografii, ca amintire, fără să știu că acelea vor rămâne mărturie. 

După aproape douăzeci de ani, la Circul București, am întâlnit-o din nou pe Mihaiela. Mi-a spus, cu o ușurință șocantă, că aceiași oameni, Constantin, Farfan și alții – m-au acuzat atunci că le-aș fi furat buteliile de la rulotă. 

O absurditate! Cum aș fi putut transporta butelii într-un avion, când aveam doar un rucsac. Adevărul e simplu: totul a fost o înscenare. Au vrut să mă murdărească pentru că eram un om liber, cinstit, și nu am tăcut în fața mizeriei lor.

Am locuit în acest vagon din 14 decembrie 1991 până la 3 aprilie 1992, un colț înghesuit al lumii, unde fiecare centimetru părea conturat de propria-mi răbdare. 

Lățimea era exact cât se vedea ușa de la intrare, iar lungimea — abia 190–200 cm coincidea cu patul meu, singurul spațiu al meu de odihnă. Veceul, minuscul și neprimitor, oferea doar apă rece.

Iar fiecare gest de dimineață sau seară devenea o încercare mică, dar persistentă.  Patul ridicat îmi permitea să stau pe patul de jos, să respir și să-mi înalț gândurile, însă această ușurare a durat doar până la premiera circului Tihany. 

Care, în realitate, era circul Farfan. Acolo, în mijlocul strâmtorii, viața se împărțea între mișcări precise și clipe de răgaz. 

Din 5 ianuarie 1992 până la 30 martie 1992, patul a trebuit să rămână coborât, pe orizontală, pentru ca Cătălin Iosef, să-și depoziteze paharele aproape până la tavan. 

Spațiul meu, odată intim și lejer, devenea acum un mic univers aglomerat, unde obiectele și eu ne împărțeam fiecare centimetru. FIecare clipă, fiecare respirație. 

În acest vagon strâmt, viața simplă devenea un dans delicat între necesitate și supraviețuire

„Oprea Puiu alături de unul dintre maeștrii trupei Pellegrini Brothers”

Oprea Puiu: În urmă cu mulți ani, am descoperit un articol într-un ziar care conținea declarații false ale lui Constantin. 

Deși am încercat în repetate rânduri să obțină dreptul la replică și să-mi susțină punctul de vedere cu dovezi, am fost ignorat de redacție. 

Drept urmare, am hotărât să intervină personal în acest interviu pentru a demonstra că afirmațiile lui Constantin nu sunt adevărate. 

Mi se pare absurd ca unui interlop, condamnat cu executarea pedepsei după gratii, să i te adresezi cu maestre.

Constantin Iosef – între legendă, minciună și întuneric

În această poză se află Constantin Iosef,  fost condamnat în trecut pentru furt și tâlhărie confirmat ani mai târziu de Cezar Nichita, cunoscut în București drept „regele pușcăriașilor” 

El mi-a confirmat: că a stat cu Constantin Iosef în celulă și îi asigura protecție contra pachetelor și a țigărilor ce le primea Constantin de acasă. Tot ce îmi povestise Constantin râzând, în beție, era adevărul crud al vieții sale duble.

Un om care a folosit circul pentru a spăla bani, a exploatat oameni și a mascat crime morale sub numele de „artă”. eliberat, conform relatărilor, cu sprijinul Maestrului Iosefini. În anii 1992, la vârsta de 44 de ani, se autointitula:

„Zmeul Zmeilor”, expresie care îi aparține. 

Maestru, probabil, pentru furt și tâlhărie și ca cămătar pentru cei pe care i-a nenorocit pe viață. 

Interviul – un teatru ieftin. 

Urmează un scurt fragment în care Constantin Iosef răspunde unui reporter. Acest om, lipsit de onoare, și-a umilit colaboratorii, i-a mințit, i-a folosit și i-a aruncat la gunoi atunci când nu-i mai erau utili. 

Mai mult, a căutat să le facă rău cu orice preț, incapabil să respecte sau măcar să înțeleagă demnitatea umană. 

Reporter: Maestre, când ați început cariera în circ? 

Constantin Iosef: Sunt în circ de când m-am născut. Familia mea era plină de iluzioniști. Iosefini e unchiul meu, iar tatăl meu, Cora, tot iluzionist, era fratele lui vitreg. 

La 14 ani făceam zburători cu Ganea. Pe urmă m-am făcut cascador cu Sobi Cseh. Am făcut și film; Gopo voia să mă bage într-un film de-al lui, în rol principal, dar nu era de mine. 

Mie îmi plăcea circul, să mă dau peste cap. Am lucrat în cele mai mari circuri din lume. Am fost în 147 de țări, în toată lumea.

Acesta este portretul unui derbedeu fără har. Adevărul nu se teme de lumină — iar lumina, când cade peste un om golit pe dinăuntru, îi arată fiecare rană, fiecare minciună, fiecare umbră.

Constantin Iosef – un saltimbanc ratat, un copil al iluziilor strâmbe , s-a născut într-o familie unde circul ținea loc de demnitate, iar înjurătura, de educație. 

Se laudă cu filme și visuri de carton, dar realitatea îl dă de gol: Fiul unor părinți fără har, crescut în zgomot și vanitate. 

A fost, un derbedeu spurcat, care a încercat să mă ucidă. Numai Dumnezeu, în mila Sa, a întins mâna și nu i-a îngăduit răutatea. 

Iluzionistul fără iluzie, omul fără credință, circarul care s-a jucat cu destinul altora, a rămas prins în propria-i farsă. Nu există glorie în minciună, nici libertate în ticăloșie. Iar cine sfidează Adevărul, sfidează Judecata.

Oprea Puiu: Constantin se laudă că a vizitat și lucrat în 147 de ţări, dar adevărul e simplu: în lume există 195 de ţări, așa că „toată lumea” din CV-ul lui e doar o iluzie. 

Talentul său real nu a fost niciodată arta sau spectacolul, ci să fure, să profite și să se ascundă după povești cu circuri mari. Marele său „circ mondial” nu e decât un spectacol al escrocheriei și al minciunii, o fraudă la scară globală mascată sub aparențe strălucitoare. 

La final, între iluzie și realitate, rămâne doar un derbedeu prins în propriile capcane, fără aplauze, fără glorie, fără respect — un om care a trăit doar din fraudă, combinații dubioase și tâlhărie, un nume care va rămâne legat nu de arta sa, ci de propria-i impostură.

Reporter: După revoluție, aţi prins un contract în America? Cum v-aţi descurcat pe cont propriu?

Constantin Iosef: Am avut, într-adevăr, un contract pe care l-am obținut printr-un agent. Noi, Trupa Constantin, eram angajați la Circul de Stat. 

Înainte de plecarea în SUA, ne-am făcut toți cerere de concediu fără plată, în baza articolului 23. 

Lucru neadevărat. Eu am fost colaborator. După 33 de ani am auzit de acest articol 23, iar contractul mi l-a dat să-l semnez în WC-ul circului Globus, altfel eram obligat să-i dau banii împrumutați înapoi, în țară.

Taxe:

12 la sută săptămânal = cotă pentru impresar (manager)
12 la sută săptămânal = cotă pentru Circul de la Bucureşti
12 la sută săptămânal = cotă pentru Constantin ca şef de trupă
  5 la sută săptămânal = chirie pentru costumul de spectacol

Reporter: Cine a suportat cheltuielile de transport? Este adevărat că în turneul prin Romania din anul 1989, aveaţi o afacere din vănzarea răcoritoarelor la pahar, care se distribuia înainte de spectacol şi chiar în spectacol de către oameni din trupă? 

Foloseaţi pentru aceasta şi un mic truc? Pe timpul călduros, din timpul verii, nu ridicaţi lateralele copertinei pentru a se aerisi spaţiul, căldura devenind sufocantă în interiorul circului. Și în acest mod, toţi spectatorii solicitau limonadă pentru a se răcori. 

În acea perioadă, costul unui apartament de două camere era de aproximativ 120.000 lei, sumă pe care dumneavoastră aţi câştigat-o cam în două luni. 

Constantin Iosif: Păi cine altcineva decât eu? Nimeni nu a dat bani pentru bilete, m-am dus eu, mi-am vândut din casă şi de pe mine ca să cumpăr biletele de avion. Păi ce, avea vreunul bani? Referitor la povestea cu răcoritoarele, aceasta este o pură invenţie a lui Oprea.

Reporter: 

Domnul Oprea susţine că afirmaţia este falsă. Pe majoritatea dintre cei pe care 

i-aţi luat în America, i-aţi împrumutat cu suma de 25.000 lei (valoarea banilor din anul 1990 aprilie). Sumă ce reprezenta contravaloarea biletului de avion. 

De fapt, prevederile contractului stabilesc că transportul trebuie plătit de către angajator, respectiv firma americană care a contractat. Banii de drum au fost plătiţi de americani, susţine domnul Oprea. 

Și ţinând cont că contractul şi viza pentru America au fost valabile pe o perioadă de doar 6 luni. Puţin probabil ca vreun artist să accepte un asemenea contract, dacă transportul ar costa la acele vremuri 50 mii lei, echivalentul a jumătate din preţul unei garsoniere.

Constantin Iosif: Nu este adevărat habar n-are ce vorbeşte. Oprea ăsta era un instalator care mi-a făcut nişte lucrări acasă. Ştiam că face parte din Trio Corona, împreună cu un bulgar şi cu o fată

 Câştigau bani dând reprezentaţii prin baruri. Pentru că nu aveam decât un singur porteur adică băiatul de la baza coloanei, pe Aurelian Bucur, l-am întrebat dacă vrea să meargă cu noi şi a fost de acord. 

Reporter: Din investigatiile noastre într-adevăr, domnul Oprea avea şi meseria de instalator dar, încă din anul 1973 a fost sportiv de performanţă Înot, atlet si halterofil a fost solicitat de multi şefi de trupă din circ precum: 

Trupa Tudorică, Sandi Creţu, Chirilă iar din anul 1987, trupa Moşoianu, pentru a-şi forma trupa de acrobaţie la basculă, a avut neaparată nevoie de domnul Oprea, pe care l-a si folosit în căteva spectacole în statiunea Costinesti. 

Dar, având impresia ca prietena sa Gabriela Bică s-a indrăgostit de domnul Oprea Puiu, l-a dat afara din trupă.

Reporter: Domnul Oprea a fost angajat al circului Globus ? 

Constantin Iosif: Nu a fost niciodată angajat al circului, a fost doar colaborator.

El toată viaţa a făcut ce a făcut cu Trio Corona! Nu a fost, cum spune el, în nici o Trupă Moşoianu! Nu-l ştie nimeni din tot circul.

Oprea Puiu: Costinești, România 1987 La baza piramidei se află prietenul meu, Cristi. Moșoianul este cel în costum, iar eu sunt în colțul din stânga jos. Puiu scrie pe poză. 

Moșoianul mi-a cerut să țin coloana de cinci. Dar Cristi a spus că riscăm să se rupă scena cu noi. 

Oprea Puiu și Gabriela Bică Costinești 1987 după spectacol Moșoianu, care la acea vreme avea în jur de 60 de ani a asistat la momentul în care făceam această poză. 

I-a crescut tensiunea, la apucat damblaua a făcut o criză și m-a dat afară din trupa lui. 

Oprea Puiu și Gabriela Bică Costinești 1987 înainte de spectacol ( Constantin ar trebui să vadă că am costumația Trupei Moșoianu )

În  imagine, marele Siminică, Andruchovici, Aurelian Andreescu, Oprea Puiu

Trio Corona, Circul Globus din București

Reporter: Din documentele oficiale pe care le-am studiat de la domnul Oprea, accidentul a fost foarte grav. În acest context şi pentru a nu fi implicat legal în cadrul acestui accident de muncă, aşa cum era în realitate, fiul dumneavoastră a declarat la camera de gardă a spitalului din Pomona Valley că: 

Domnul Oprea, nu aparţine trupei şi nu are nici un fel de asigurare, cu toate că domnul Oprea (Puiu) era angajatul dumneavoastră şi avea asigurare cum reiese din document). 

Asfel că în conformitate cu legislaţia americană, după o intervenţie superficială constând într-un guler susţinător, cusătură a rănilor deschise, investigaţie tomografică, domnului Oprea i s-a recomandat, un repaus de cinci zile de muncă. 

Cum comentaţi acest fapt incredibil, ca unui om pe care l-aţi folosit în toate activităţile circului să-l abandonaţi într-un spital susţinînd că nu are nici o legătură cu circul dumneavoastră, iar în maşina s-a aflat cu totul întîmplător ? 

Constantin Iosef: Oprea ăsta e un nenoroci

Reporter:  Ați plecat în cele din urmă de la Farfan. Conform declarației domnului Oprea și din realitatea evidentă a ceea ce s-a întâmplat ulterior, la două luni și 10 zile după accident, domnul Oprea a fost operat. Operație pe care și-a plătit-o singur, prin angajamentul semnat. 

Fapt petrecut prin achitarea contravalorii îngrijirilor medicale, din suma de 15.000 $, plătiți de către firma de asigurări a mașinii, domnului Oprea. 

Din această sumă, domnul Oprea a primit în mână suma de 7.504 $, restul reprezentând contravaloarea serviciului de avocat și o parte din cheltuielile de spitalizare. 

Față de spital nu s-a achitat întreaga datorie, deoarece dumneavoastră

domnule Constantin Iosif, l-ați ținut ascuns la o fermă să i se piardă urma într-o zonă deluroasă timp de 2 luni. 

În care nu a primit niciun fel de ajutor, atât medical, cât și alimentar, sperând că în scurt timp domnul Oprea va muri și astfel toată lumea, inclusiv dumneavoastră ca factor responsabil direct, ați fi scăpat de orice răspundere. 

Și mi se pare absurdă declarația fiului dumneavoastră, Cătălin Iosef, care într-o discuție cu domnul Oprea, a declarat foarte nervos, citesc: „Puiule, îmi ești dator vândut o viață întreagă pentru cât efort am depus ca să te pot scoate din fiarele contorsionate, în ziua accidentului".

Constantin Iosif: Așa cum v-am mai spus, acest nenorocit inventează tot felul de fantezii pe seama mea. Nu am ce să mai comentez în continuare, fiindu-mi silă de toate aceste mărturii mincinoase.

Reporter: Domnule Constantin Iosif, ați susținut mai înainte că domnul Oprea, la data accidentului, nu mai aparținea Circului Farfan și nici trupei Constantin. Din documentele anexate, la care avem un facsimil, rezultă că accidentul s-a petrecut în data de 9 august 1991.

Totodată reiese că fiul dumneavoastră nu a schimbat numerele deoarece mașina era în perfectă legalitate, fiind folosită de întregul personal al Circului Farfan.

Ce s-a întâmplat în Statele Unite?

Constantin Iosif:  După ce am terminat contractul cu Circul Bentley Brothers, agentul care ne aranjase cu ei ne-a găsit un nou angajament cu Circul Farfan.

La Farfan am rămas fără bani. Aici problema a fost că nu venea nimeni la spectacole. După vreo patru-cinci luni de zile nu mai aveam nici bani de țigări.

Oprea Puiu:

Este o minciună sfruntată afirmația conform căreia Constantin Iosef „nu mai avea bani nici pentru țigări” în perioada activității sale la Circul Farfan Produzione Inc. În realitate, Constantin Iosef a jefuit angajații și circul, reținând săptămânal următoarele taxe:

12% – cotă pentru impresar (manager) – singura sumă justificată

12% – cotă pentru circul de la București

12% – cotă pentru Constantin Iosef, șef de trupă

  5% – chirie pentru costumul de spectacol

Cele trei taxe suplimentare (12% circul București, 12% Constantin Iosef, 5% chirie) nu au ajuns niciodată la circul, rămânând exclusiv în buzunarul lui și al soției sale între 20 aprilie 1990 – 9 august 1992.

După circa 25 de ani, s-a constatat că: Constantin Iosef nu a remis niciun ban circului, sfidând orice obligație contractuală. Nu există dovezi că ar fi plecat în America, contrar declarațiilor sale mincinoase. Această situație demonstrează lipsa totală de onestitate, abuzul financiar și exploatarea flagrantă a angajaților și resurselor circului de către Constantin Iosef. 

Concluzie: Constantin Iosef a acționat în mod sistematic în interes personal, fraudând circul și mințind angajații, ceea ce reflectă o conduită morală și profesională complet inacceptabilă.

Reporter: Domnul Oprea declară că, de fapt, contractul cu Circul Bentley Brothers nu s-a terminat, ci acesta (circul) v-a dat afară pentru că membrii trupei nu au vrut să renunțe la dumneavoastră. 

Acestora făcându-li-se propunerea de a rămâne toți în corpore în continuare la acest circ, dar fără dumneavoastră, căruia vi se reproșa mereu că sunteți recalcitrant și aveți o gură mare. 

Atât patronul Mr. Bentley, cât și alți artiști din circ se săturaseră că de dimineață și până seara înjurați și erați mai tot timpul pus pe scandal. 

Ce ați făcut mai departe? În continuare, domnul Oprea susține că dvs, împreună cu Farfan, le-ați promis personalului din trupă că în maximum 30 de zile, aceștia își vor primi indemnizațiile restante.

Constantin Iosif: Eu am vrut să plec. Toată lumea a fost însă de acord să mai rămânem. Erau tot felul de balerini, balerinuțe, tineri fără familie care voiau să mai stea. Am acceptat și am rămas, așadar, până n-am mai avut bani. 

Nu aveam cu ce să ne mai întoarcem acasă. Omul de acolo, Armando Farfan, nu avea bani să ne dea pentru că nu venea nimeni la circ.

Reporter: Din informațiile noastre, rezultă că totuși spectacolele aveau loc în fiecare zi, dar cu spectatori mai puțini. De aici rezultă că se făceau anumite încasări, iar anumiți oameni din circ erau plătiți. 

Totodată, dumneavoastră le-ați impus celor din circ să facă și alte munci suplimentare, pentru care vor primi bani în plus.

Aceste munci constau în: promovarea circului cu fluturași prin parcări, muncitori pentru montarea și demontarea circului și ca recuzitieri în timpul spectacolului. 

Ce s-a întâmplat în ziua accidentului din data de 9 august 1991, ora 14:39, în Pomona Valley, Los Angeles, când domnul Oprea a fost rănit?

Constantin Iosif: Doamna Farfan gătea și ne dădea și nouă să mâncăm, tuturor, la oală. Noi montam circul, iar doamna ne-a invitat la prânz la masă. Oprea a zis că nu stă și s-a dus să-și mănânce supele lui speciale. 

Au plecat mai mulţi, s-au urcat în maşina aia şi el s-a trezit că nu mai avea loc. S-a aşezat chiar în fundul maşinii, cu spatele la şofer. Conducea una din Jamaica, o balerină. Aia a intrat pe roşu, a venit o maşină din stânga şi i-a buşit. Pe el l-a lovit chiar în spate.

Reporter: Maşina aia, după cum rezultă din documentele poliţiei americane care a anchetat accidentul, aparţinea trupei Constantin. Din documentul întocmit de poliţia din Pomona Valley, 

Maşina era condusă de o balerină a circului Farfan, Karyn Michelle Anderson, cetăţean american, stabilită în Las Vegas. 

Mai era altă balerină de culoare, Cecilia Tobier, John-Donahho din Terance Hill, fratele dumneavoastră, Alexandru Iosef şi Drăgan Costel, acrobat în trupa dumneavoastră. Cine a avut grijă de domnul Oprea la spital?

Constantin: Cine să aibă, băiatul meu Cătălin l-a îngrijit şi Oprea îl înjura, permanent îl ducea la control, a avut grijă de el şi în ziua accidentului chiar a schimbat numerele maşinii incluse în accident, deoarece avea numere false.

Reporter: Totodată reiese că fiul dumneavoastră nu a schimbat numerele, deoarece maşina era în perfectă legalitate, fiind folosită de întregul personal al circului Farfan, în interes de serviciu. 

Și pare puţin probabil ca în cazul unui accident de o asemenea gravitate cineva să mai aibă timpul, inclusiv preocuparea, de a schimba numerele unei maşini care, după cum spuneţi dumneavoastră, nu era în regulă cu numerele de înmatriculare.

Reporter: Din documentele oficiale pe care le-am studiat de la domnul Oprea, accidentul a fost foarte grav. În acest context, şi pentru a nu fi implicat legal în cadrul acestui accident de muncă, aşa cum era în realitate, fiul dumneavoastră a declarat la camera de gardă a spitalului din Pomona Valley că domnul Oprea nu aparţine trupei şi nu are niciun fel de asigurare. 

Cu toate că domnul Oprea (Puiu) era angajatul dumneavoastră şi avea asigurare, cum reiese din document. Astfel că, în conformitate cu legislaţia americană, după o intervenţie superficială constând într-un guler susţinător, cusătură a rănilor deschise, investigaţie tomografică, domnului Oprea i s-a recomandat un repaus de cinci zile de muncă.  

Cum comentaţi acest fapt incredibil, ca unui om pe care l-aţi folosit în toate activităţile circului să-l abandonaţi într-un spital susţinând că nu are nicio legătură cu circul dumneavoastră, iar în maşină s-a aflat cu totul întâmplător?

Constantin Iosif: Oprea ăsta e un nenorocit!

Reporter: Aţi plecat în cele din urmă de la Farfan?

Constantin Iosif: Da, am plecat la Tihany, în Puerto Rico. Tihany ăsta era un iluzionist român din Arad, plecase de mai multă vreme în SUA. 

Oprea m-a făcut și pe acolo de râs. Îmi venea să dau cu el de pământ! Păi, eu am ținut cinci inși în cârcă, nu eram ca el să țin doi și să cad în fund!  

Zmeul-zmeilor am fost!

Constantin Iosif: A venit la mine că vrea să aducă un avocat, că mă dă în judecată. După aceea, când noi am revenit în țară, el a rămas acolo, că avea o grămadă de bani, nu l-am abandonat noi. După ce s-a întors, a continuat să-și facă meseria lui de instalator.

În fotografia aceasta, Cătălin Iosef și Coco m-au condus la Aeroportul Internațional Los Angeles în data care se vede și pe poză 11 aprilie1992 cu direcția  New Yorker iar în data de 2 s-au 3 mai 1992 ajungeam în România. 

„Diavolii umblă printre noi, nu cu coarne și furci, ci cu chipuri zâmbitoare de așa-ziși frați, prieteni și promisiuni false. Constantin este un derbedeu mincinos
Constantin Iosef: 

Nu a fost la circ, nu a avut treabă niciodată cu circul. E păcat că am ajuns, la 62 de ani, să mă înjure un nenorocit care nu a făcut în viața lui nimic. Și-a bătut joc de numele meu, și eu m-am zbătut pentru numele ăsta de mi-a sunat apa-n cap! 

Consider că unele din actele la care faceți referire sunt întocmite greșit, din cauza că Oprea a furnizat informații eronate celor care l-au chestionat, informațiile fiind acceptate de către cei care le-au întocmit. 

Reporter:  Aici se înheie interviul lui Constatin Iosef un profitor care și-a bătu joc de toată lumea care în prezenta ajuns o epavă având mari probleme cu plămînii și pernanent respire cu ajutorul unui tub de oxigen.   

   

Oprea Puiu:

În 2010, rodul celor trei pachete de Carpați fără filtru, înfulecate zilnic de Constantin Iosef, nici nu mai avea nevoie de lupă: de ani buni nu mai era om, ci o simplă umbră râncedă, o ruină ambulantă, 

pe al cărei chip se vedeau nu doar straturile groase de nicotină, ci și sedimentele grele ale propriilor lui fapte. Fiecare rid era un act de acuzare, fiecare tuse – o mărturisire involuntară, iar fiecare privire – dovada clară că se prăbușise sub greutatea vieții pe care și-o făcuse singur scrum.

Mulți au spus că în acea degradare se citeau lacrimile celor batjocoriți și nedreptățiți, pentru că memoria – spre deosebire de oameni – pedepsește impecabil.

Din august 1991 am cunoscut pe pielea mea „grija” familiei lui: soția, fiul și fratele lui nu mi-au adus decât furt, înșelăciune și suferință. 

Iar blestemele aruncate atunci spre mine par să se fi întors exact acolo de unde au plecat, pentru că Dumnezeu nu funcționează cu favoruri – funcționează cu balanțe.

🙏 Când cortina s-a închis, doar Dumnezeu m-a mai aplaudat.

Oprea Puiu: Mai întâi, să încep cu începutul, chiar dacă mă repet. În ziua de 9 august 1991, Constantin Iosef m-a luat cu forța la muncă, cu scandal, țipete și înjurături.

Motorhome-ul acestui individ, pe care îl numesc pe bună dreptate derbedeu, era parcat la aproximativ trei sau patru metri de rulota mea. Dacă ar fi să adun toate secundele și minutele în care Constantin a vorbit efectiv cu mine: 

între 9 august 1991 și 30 martie 1992 – luna în care m-a dat afară din trupă – nu s-ar aduna nici măcar o oră de dialog real. După aproximativ două săptămâni de la accident, când aveam deja montată proteza, a venit din nou la mine. 

De data aceasta, m-a întrebat direct dacă, în cazul în care aș câștiga bani în urma accidentului, aș fi dispus să împart suma cu el. I-am cerut să-mi achite banii pe care mi-i datora pentru munca prestată la Circul Farfan, dar a fugit de responsabilitate ca dracul de tămâie. 

Nu știu de unde a aflat că trebuia să primesc suma de 15.000 de dolari, însă imediat cei doi frați, Constantin și Alexandru Iosef, au început să urle la mine să nu accept și să nu semnez nimic. 

După 34 de ani, am realizat cu adevărat că dacă i-aș fi ascultat pe acești indivizi îi numesc fără ezitare criminali – nu aș mai fi fost operat niciodată. Înainte de accident, 

Elena Iosef, soția lui Constantin, venea în fiecare săptămână de cel puțin două ori în rulota mea, pe ascuns, să bea o bere și să fumeze o țigară. Se temea de Constantin și de aceea își lăsa la mine, în mod regulat, proviziile de bere și țigări.

Din ziua accidentului, nu a mai venit niciodată. Au fost sărbători, oameni care oferă de pomană, dar ea nu s-a îndurat vreodată să vină măcar cu o farfurie cu mâncare. 

Constantin are tupeul să afirme că eu am rămas în America și că ei „s-au întors în țară” Oare nu știe că toți colegii – Cătălin, Teodora, Licaciu, Coco – s-au înghesuit să mă conducă la aeroportul din Los Angeles? 

Eu speram ca măcar Cătălin să vină mai devreme, cu două-trei ore înainte, ca să putem vorbi liniștiți. În schimb, au venit toți odată, s-au lungit la discuții, iar eu am ajuns în situația în care era cât pe ce să pierd avionul. 

Contractul pentru America, l-am semnat într-un mod umilitor, într-o toaletă a circului din București. După două decenii și ceva, am aflat că, legal, Constantin Iosif era responsabil pentru toate cheltuielile mele ce urmau din ziua

accidentului meu din 9 august 1991.  Un profitor al scenei, interesat mai mult de câștiguri mărunte decât de artă — mereu protejat, niciodată recunoscător. După ce patronul circului Bentley ne-a alungat, Trupa Constantin a primit o ofertă de turneu de 12 săptămâni în Statele Unite.

 Spectacolele de magie pentru copii erau foarte căutate. Impresarul, impresionat de trupă, ne-a asigurat transportul zilnic cu autocarul și s-a ocupat de recuzita noastră. 

Obligațiile noastre ale artiștilor se limitau la 2 spectacole zilnic, fiecare spectacol aproximativ 12 minute pe scenă, ceea ce ne oferea mult timp liber pentru a explora locurile frumoase de vizitat. 

Eu eram în culmea fericirii că, în fiecare zi, lucram în alt oraș, în afară de luni, zi în care eram liberi. Înainte cu o zi ca patronul circului Bentley Brothers să decidă concedierea întregii trupe din cauza, 

comportamentului scandalos și absurd al lui am avut „plăcerea” să-l întâlnesc pe impresarul american venit să-și recupereze banii conform contractului.  

După ce l-am îndrumat spre rulota lui Constantin, bătrânul de aproximativ 75 de ani a fost atacat cu o violență aproape caricaturală de Constantin, care, ca un buldozer scăpat de sub control, l-a bătut, l-a aruncat afară și i-a sfâșiat contractul. 

Demonstrând un amestec ireal de cruzime și prostie monumentală, de parcă ar fi jucat într-un circ al haosului. Speriat, neajutorat și martor la această farsă de ticăloșie, impresarul s-a refugiat în rulota mea, 

în timp ce Constantin Iosef își etala lipsa totală de scrupule și ridicolul absolut al comportamentului său, ca un personaj desprins dintr-un desen animat grotesc. 

În urma acestui incident revoltător, patronul circului Bentley Brothers a fost obligat să concedieze întreaga trupă, pentru a opri haosul, violența și comedia de prost gust pe care Constantin le răspândea fără nicio limită.

Cazul Constantin Iosef: între limonadă, lene și impostură. Constantin Iosef nu presta nicio muncă fizică — nici în spectacolele din America, nici la montarea sau demontarea circului. Nu făcea eforturi, pentru că noi, ceilalți membri ai trupei, îl menajam mereu. 

În 1989, între luna mai și sfârșitul lui octombrie, în plin turneu, am ajuns la Sibiu, orașul unde Constantin avea rude. După spectacol, s-a lăsat cu grătare și multă băutură. A doua zi am aflat, cu stupoare, că fusese internat. 

Nu lucrase în ziua aceea și, de fapt, întreg turneul fusese preocupat doar de așa-zisa sa „afacere cu limonadă”. Mai târziu am aflat că, fiind mic de statură dar cu o burtă proeminentă, i s-a rupt peretele abdominal, iar medicii i-au montat o plasă. 

Din acel moment, până la accidentul meu din 9 august 1991, în SUA, întreaga trupă l-a menajat. Un artist care n-a ridicat cortul, n-a dus greul și n-a înțeles niciodată ce înseamnă colegialitatea. 

Un profitor al scenei, interesat mai mult de câștiguri mărunte decât de artă — mereu protejat, niciodată recunoscător.

🎪 Farfan Production Inc.

Contractul cu Farfan Production Inc. a început pe 26 iunie 1991, în orașele San Diego, San Bernardino și Pomona Valley, pentru 40 de zile. Am muncit neîntrerupt la montarea și demontarea circului, am fost recuzitieri și am reprezentat România ca acrobați. 

Spectacolele erau două pe zi, iar weekend câte trei. Remunerația a fost mizerabilă: eu am primit doar 5 dolari pe săptămână, cu promisiunea falsă a lui Constantin că voi primi restul. Mâncarea pregătită de soția patronului era fadă: salată și macaroane cu brânză, neconsumabile.

9 august 1991 „Constantin Iosef și arta de a transforma odihna în coșmar”

Într-o noapte, imediat după sosirea în Pomona Valley, Constantin Iosef ne-a trezit brutal, zguduind rulota, obligându-ne să plecăm la muncă fără micul dejun. 

Canicula la prânz era insuportabilă, iar codul de alertă pentru căldură suspendase lucrul — totuși, pentru el, regulile și respectul pentru colegi nu existau. Nu se știe de unde făcuse rost de o trompetă, dar Constantin se folosea de ea în mod abuziv: 

De fiecare dată când ajungeam într-un oraș, venea noaptea la ușa fiecărei rulote și urla cu trompeta o muzică de trezire care amintea de armată sau pușcărie. 

Reacția era unanimă: nici colegii artiști, nici câinii din caravană nu suportau tirania lui, urându-l de moarte. În dimineața în care mi-am încheiat cariera, eu și Coco nu ne asiguraserăm rulota din cauza oboselii, iar Constantin a început să o zguduie, să înjure și să urle ca un nebun. 

Coco a căzut din pat din cauza isteriei lui, iar eu, nemâncat, i-am spus că nu mai lucrez până nu primesc banii cuveniți. I-am atras atenția că, dacă mi se va întâmpla ceva, lui Constantin nu-i va păsa, dar nu a existat nicio reacție responsabilă din partea lui. 

În ciuda scandalului, a înjurăturilor și comportamentului lui dezumanizant, am continuat să muncim obosiți, fără hrană, pentru a monta circul și a scăpa de tirania lui, urcându-ne apoi în mașina trupei pentru a pleca lamuncă. 

Concluzie: Constantin Iosef a demonstrat un comportament abuziv, iresponsabil și periculos pentru colegi: trezirile violente, folosirea trompetei ca instrument de teroare, lipsa de respect, 

față de oboseala și sănătatea oamenilor, precum și incapacitatea de a manifesta empatie sau profesionalism. 

Comportamentul său nu poate fi justificat și reflectă o totală lipsă de respect și responsabilitate în munca de echipă. Pe drum de întoarcere de la circul Farfan, Karin Mikelle Anderson, la volan, a trecut pe culoarea roșie a semaforului, ignorând avertismentele colegilor. 

📜  Text inspirat din viața și experiențele reale ale lui Oprea Puiu, martor al unei perioade dramatice petrecute în decembrie 1991.

După ani de tăcere și suferință, autorul transformă amintirea durerii într-o mărturisire despre credință, supraviețuire și miracolul divin ascuns în iubirea celor necuvântători.

 

Scris de Oprea Puiu „Pentru toți cei care au fost salvați, măcar o dată, de o privire care nu vorbește — dar înțelege

Urletul disperat al Teodorei, mascat de sărutul lui Cătălin. 

Era o seară de luni, fără spectacol la Circo Tihany, iar eu, acrobatul obosit, rătăceam desculț pe țărmul din Puerto Rico, cu o bere în mână și vântul tropical mângâindu-mi tălpile. 

Mă oprisem la o terasă unde viața pulsa în ritm de tobe latine și râsete bronzate. O localnică superbă, m-a smuls din visare: „Hai cu mine, e petrecere mare!”. 

Am refuzat inițial, dar până la urmă am cedat. Într-o cameră plină de fum și muzică infernală, lumea dansa fără rușine și fără aer. Frumoasa portoricană se legăna în lumina caldă, iar eu, cu un Polaroid în mână, îi furam clipe de grație.

Atunci l-am zărit pe Cătălin Iosef dansând cu Teodora, iubita lui. Amândoi  o copie tulbure a unei drame vechi, tatăl și fiul.

Același gest brutal. Deodată, un urlet a spintecat încăperea. Teodora s-a prăbușit într-un strigăt de fiară rănită – Cătălin o lovise în stomac. 

Ca să mascheze scena, a prins-o de păr și a sărutat-o lung, teatral, în fața tuturor. Eu, din întâmplare, am surprins momentul pe film. O imagine crudă, de o tristețe mută. Un sărut care ascunde un abis.  Am tăcut. 

Portoricanca m-a tras afară, iar briza mării a spălat tăcerea noastră. În acea noapte, am înțeles că unele fotografii nu se uită niciodată — pentru că ele nu arată frumusețea, ci adevărul.

🌙 Noaptea tropicală și rugăciunea acrobatului.

La nici două luni după intervenția chirurgicală, acolo unde îngerii în halate albe au făcut eforturi să-mi salveze viața, am fost obligat să suport o umilință cumplită: abandonat la capăt de lume. 

Fără bani, fără hrană, fără medicamente, fără niciun sprijin moral, fără patru ore de somn legate și fără măcar o sticlă de apă rece pe zi. 

Intervenția chirurgicală și leziunile cerebrale, combinate cu grija zilnică și pentru fetița Mihaelei, mă aruncaseră într-o stare de epuizare totală. 

Nu mai puteam gândi limpede, nu mai puteam realiza nimic, trăiam într-o agonie tăcută, dar zâmbeam în suferință ca să nu stârnesc mila sau compasiunea cuiva. 

Baraca mea era un cuptor de tablă, o colivie de fier sub soarele portorican, cu două paturi metalice suprapuse, fără aer, fără frigider, fără un strop de viață. 

26. octombrie 1991--Spitalul îmi recomandă pauză de muncă, odihnă și fizioterapie pentru recuperare, măsuri cunoscute deja de Constantin și Tihany.”

🌙👮‍♂️⛺

În fiecare noapte, între 14 decembrie 1991 și 30martie 1992, am rămas singur sub cortul imens al circului, paznic al unei lumi adormite, vegheat doar de tăcerea care se lăsa peste mine ca o prelată umedă și grea.

👀👻🎪
Privirea mea urmărea umbre și siluete trecătoare, ca și cum fantomele circului ar fi dansat în întuneric, chemându-mi sufletul spre marginea lumilor nevăzute.

🗑️👷‍♂️🥤
La răsărit, fără pauză, deveneam gunoier: ridicam pahare murdare, resturi lipicioase, hârtii, ambalaje aruncate fără gând, iar greutatea lor mă făcea să simt că sufletul meu devenise propria groapă de gunoi.

🌭🍔🥤🗑️
Zeci de mii de resturi treceau prin mâinile mele, aruncate cu indiferență de spectatori grăbiți, ca o lecție crudă despre disprețul lumii pentru cei ce muncesc în umbră.

🚽♻️🚾🌿
Alături de doi portoricani, trebuia să mențin curate aproximativ patruzeci de toalete ecologice, o muncă grea, umilitoare, în care mirosul, durerea și oboseala deveniseră parte din mine, contopite cu respirația fierbinte a circului.

💪😓😔
Fiecare clipă era o luptă: cu oboseala care-mi sfărâma încheieturile, cu frisoane care mușca din carne și cu singurătatea care îmi rodea încet sufletul, zi după zi.

🎪👥🌫️
În timp ce circul se pregătea zilnic de spectacol, lumea râdea, se bucura, aplauda dar pe mine nu mă vedea nimeni. 

Eram doar un mecanism invizibil în spatele iluziei, o rotiță uitată în angrenajul strălucitor al unei lumi care-mi întorcea spatele.

🌑🚶‍♂️
Așa am devenit umbra propriului meu destin: prezent, dar nevăzut; viu, dar neluat în seamă; o umbră rătăcitoare pe care lumina reflectoarelor o ocolea de parcă nu ar fi existat.

💨🍃🧹
Cu o suflantă de aer goneam resturile rușinii: Le adunam în grămezi, le împingeam în saci negri de plastic, ca și cum aș fi măturat zilnic neputințele unei lumi care nu-mi aparținea, dar pe care eram obligat s-o curăț.

🛍️🗑️
Zeci și zeci de saci plini, simboluri mute ale unei munci grele, erau duși departe, ca și cum ar fi putut lua cu ei și durerea mea, dar niciunul nu reușea să o ridice din pieptul meu.

💵😠🎪

Pentru toată această trudă — pentru nopțile de pază, gunoaiele adunate, toaletele curățate, efortul, umilința și sudoarea, săptămânal, Constantin & Tihany îmi arunca cu disprețul unui stăpân, doar 100 de dolari. 

O sumă mică, rușinoasă, disproporționată față de munca unui om redus la tăcere, transformat într-un sclav sub cortul promisiunilor deșarte.

🕗👶💔

Din 5 ianuarie 1992 până la 30 aprilie 1992, am avut grijă de fetița Mihaielei Băniceanu aproape 8 ore pe zi, fără să primesc nici măcar un pahar cu apă, un suc sau un sandviș.

⌛😡💔
După 18 ani, aceeași persoană, care nu a arătat niciodată recunoștință pentru efortul și răbdarea mea, a declarat fără ezitare că mă ura de moarte.

⚡🗡️💀
O lecție dură despre ingratitudine și ipocrizie: omul care primește totul fără efort este adesea cel mai rapid în a arunca ură către cel care a dat totul.

Sub mine, pământul ardea; deasupra, cerul părea că uitase să plouă. Într-o asemenea situație, și un robot s-ar fi defectat. Într-o noapte de martie, am simțit că mintea mi se rupe. 

Am ieșit afară, printre palmieri, și m-am prăbușit în genunchi. Căldura ardea, stelele ardeau, iar eu, în genunchi, am ridicat privirea spre cer și am spus:

 „Doamne, dacă trebuie să-mi pierd mințile, ia-mi-le, dar nu lăsa sufletul meu să iubească vreodată banii. 

Fă, Doamne, ca aceste vremuri și frații ce m-au părăsit să nu-mi mai fie vreodată amintire. Iar dacă va fi să-mi amintesc, fă te rog ca sufletul să nu mi se mai rănească și nici să nu-mi mai pese.” 

A fost o rugăciune a disperării, dar și a renașterii. Din acea clipă, am simțit că nu mai aparțin pământului, ci unei tăceri sfinte, unui plan mai înalt, acolo unde durerea se transformă în lumină și lacrima devine rugăciune.

Din amintirile unui acrobat. La externarea mea din spital, pe 26 octombrie 1991, singurul care s-a ocupat de mine a fost prietenul Mihai Păun. Circul Farfan a mai dat spectacole încă vreo două săptămâni, contrar minciunilor lui Constantin Iosef, care spunea că nu venea lume. 

În realitate, sala era aproape jumătate la fel ca în marile circuri ale lumii. Tihany, de exemplu, avea doar 2.000 de locuri, iar Farfan putea adăposti lejer 6.000 de spectatori. 

După noiembrie 1991, trupa a fost mutată la o fermă izolată, unde am rămas până pe 14 decembrie, când Tihany a plecat cu avionul spre Puerto Rico, pentru a aranja transportul circului peste ocean. 

„Oprea Puiu în Puerto Rico – Întâlnire cu sufletul teatrului, alături de Țăndărică, ecoul lui Chaplin”

A doua oară, am vorbit circa zece minute cu Tihany, iar Constantin, văzându-l, a venit în fugă, plângându-se că nu are bani și că „îl mai are și pe ăsta pe cap”,

Adică pe mine. Atunci, Tihany i-a dat un teanc de dolari (toți de 100) și i-a spus să-mi dea și mie o parte. După plecarea lui, a apărut Elena Iosef, Iar Constantin i-a dat toți banii, spunându-i să trimită la București, 

Să cumpere apartamentul”.Eu n-am văzut niciun dolar. Din jurnalul unui fost acrobat al trupei „Constantin” Era primăvara anului 1992. Spectacolele circului Tihany se terminaseră de câteva zile, iar în jur, corturile se topeau în noapte, sub un aer fierbinte și sufocant. 

Baraca mea, deconectată de la curent și trasă deoparte, devenise o insulă izolată, în timp ce în depărtare se auzeau baroase, ciocane și zgomotul infernal al celor care strângeau decorurile. 

Nu mai aveam apă, nici lumină, nici putere. O benzinărie se afla la un kilometru distanță, dar mi-a fost teamă să plec — simțeam că oricând ar putea veni cineva să-mi ia și acel ultim adăpost, vagonul în care locuisem. 

Totul părea o farsă amară regizată de niște oameni fără inimă, Constantin, Farfán și mai ales Cătălin Iosef, un om al întunericului, capabil doar de intrigi și răutăți. 

Dimineața, câțiva tovarăși de suferință, doi ruși și un polonez au venit să-și ia rămas-bun. Mi-au adus apă, puțină mâncare și o bere, gesturi simple, dar pline de omenie. 

Am mai rămas două nopți în acea insulă caraibiană. Iar apoi, dis-de-dimineață, o mașină a venit să-mi remorcheze baraca până la zona rezidențială unde se afla restul trupei. 

2 aprilie 1992. Când lumina s-a stins, iar aplauzele au rămas reci. În imagine, Elena Iosef se oglindește în apa piscinei, o apariție fals strălucitoare, dar fără substanță.

Femeia era extrem de fricoasă, complet netalentată și ruptă total de lumea acrobaților. În timp ce ceilalți își riscau viața pe basculă, ea plutea leneș în lux, ferită de orice efort, ca și cum până și apa ar fi trebuit să o aclame.

Iar în Costa Rica, când trupa executa numere spectaculoase, Elena primea salariu săptămânal fără să muncească. Ieșea doar pentru paradă, zâmbind teatral, fără să fi urcat vreodată în leagănul periculos.

 

Aceste informații mi le-a relatat Nituică Teodora după vreo două decenii!„Saltul rusesc din leagăn”? – pentru ea ar fi fost un coșmar, nu un spectacol. 

O impostură plutind în piscină: frumoasă în aparență, dar dominată de frică, vanitate și o desăvârșită lipsă de talent. 

Familia Constantin – un trio de nechemați – nu avea nicio legătură cu arta. Erau ca un borcan de murături uitat ani buni în debara: când îl deschizi, te izbește mirosul de impostură și lașitate. 

20 feb 2005 – Jurnalul. Mari familii, mari artiști, maeștri sacri… de râsul curcilor 🐓 Talentul lor e atât de „profund”, încât doar curcile par să îl înțeleagă 

🤡Pe pagina de Facebook a lui Puiu Constantin – Nuți Iosef, o fotografie în care Nuți Iosef, cu ochelari de soare, apare suprapusă peste execuția șpagatului la aproape patru metri în figura Draiman, poate induce ideea că ar fi ea autoarea. 

În realitate, figura a fost executată de Nituică Teodora, iar aranjarea imaginii este o mistificare clară. În circ, rolul Elenei „Nuți” Iosef a fost, din experiența mea, inexistent: fără tehnică, fără aport, fără greutate artistică. 

Încercarea ei de a revendica merite care nu îi aparțin este, în ochii mei, o impostură pură — precum un borcan de murături uitat în debara, care nu aduce decât mirosul falsului. Idealizarea lui Constantin Iosef ca „maestru”

Este, pentru mine, o profanare a muncii adevăraților acrobați. Experiența mea directă arată comportamente brutale și distructive, total incompatibile cu titlul pe care unii îl atribuie.

Dacă artiste precum Candia, Nițuica Teodora sau Mihaiela Băniceanu erau recunoscute și respectate de trupe din tot circul de la București și în afară, Elena Iosef, fosta croitoreasă, nu avea absolut nicio valoare artistică. 

Prietenul meu, Gigi, trebuia să o prindă pe umeri la un salt extrem de simplu, fără niciun risc, dar ea tremura necontrolat de frică. Eu, Bucur Aurelian și Constantin trebuia să o asistăm, la fel și Alexandru Iosef – deși la el nu se poate pune problema de competență.

În realitate, eu sau Bucur Aurelian o puteam asigura, fiecare singur. Îmi era rușine câți trebuia să fim adunați în jurul unei pitice grase și fără valoare, doar ca să nu se lovească la un exercițiu banal.

Taxele reținute săptămânal:

12% – cotă pentru impresar (manager)

12% – cotă pentru Circul de la București

12% – cotă pentru Constantin, ca șef de trupă

  5% – chirie pentru costumul de spectacol

Toate aceste taxe erau oprite fiecăruia dintre noi, direct din suma pe care trebuia să o primim. Taxa de 5% pentru costume era o absurditate: costumele le plătiserăm deja, fiecare în România, din banii proprii. 

Cât despre cizmele de spectacol, fiecare dintre noi și le-a comandat și plătit singur la atelierul de cismărie al Teatrului Național din București.

La primele ore ale dimineții am ajuns în San Juan, zona la care visam, cu piscine și grădini luxoase. Îmi amintesc cu tristețe de 14 decembrie 1991, când Constantin Iosef mi-a spulberat visele, blocându-mă la câțiva metri de luxul trupei și urlând: 

„Ăsta merge la vagon, la muncitori!” 

Văzând desfătul trupei, am simțit o lacrimă — nu de invidie, poate așa a fost soarta. Am profitat de dușuri, m-am îmbăiat și am încercat să-mi limpezesc gândurile, învățând lecții dure despre viață și oameni. 

Nu era o întâmplare: era un reflex al fricii, o disciplină a tăcerii. În loc să salute un om care împărțise cu ei pâinea, oboseala și riscul scenei, s-au ascuns în spatele unei politeți vinovate. Ipocrizia lor era perfectă, un spectacol al conformismului moral, o coregrafie a trădării. 

Dar adevărul este limpede: eu eram omul liber, iar ei prizonierii propriilor compromisuri. Eu mai credeam în camaraderie, în onoare, în curaj; ei se temeau să-și apere propria demnitate. Au fugit, nu pentru că am greșit, ci pentru că le-am amintit, prin simpla mea prezență, cât de jos coborâseră.

Fotografia din acea zi, cea în care țin în brațe pe micuța Cristina, fetița Mihaelei, este dovada vie a contrastului dintre inocență și minciună. Copilul zâmbește, iar în jur adulții tac. 

Ea nu știa că în acea clipă se consuma ultimul act dintr-un spectacol al ipocriziei. Imaginea rămâne simbolul unei lumi în care bunătatea devenise vină, iar tăcerea o formă de supraviețuire. 

Tragedia adevărată nu este că am fost părăsit, ci că ei s-au pierdut pe ei înșiși. Au devenit străini de propriile valori, goi pe dinăuntru, incapabili de rușine. Și dacă există un tribunal al conștiinței, știu că acel moment va rămâne mărturie. 

„Groapa de Gunoi a Circului Românesc--De la Salturi la Scârbă Eternă”

 „Trupa de acrobații Constantin”, care a evoluat la Circul Farfan în anii 1991–1992: numele lor trebuie veșnic cenzurat, nu rostit, pentru că acea „epocă” a fost o rușine colectivă.

Ce merită îngropată cu tot cu ancora destinului în cea mai infectă groapă de gunoi, amestecată cu nămol și căcat. Lista completă este următoarea, pentru memorie și rușine: 

🔥 Aurel Bucur, 🔥 Mihaiela Băniceanu, 🔥 Costel Drăgan, 🔥 George Herlaș (Pătăluță Coco), 🔥 Constantin Iosef, 🔥 Elena Iosef, 🔥 Alexandru Iosef, 🔥 Nituică Teodora, 🔥 Licaciu Daniel. 

Îl rog pe Bunul Dumnezeu ca toți urmașii lor, până la a opta generație, măcar o singură dată să citească „Drama unui Acrobat” și niciodată să nu fie mândri de numele pe care îl poartă.

Pentru că, în cele din urmă, cei mai singuri oameni sunt adesea cei mai curați, iar tăcerea celorlalți nu face decât să le lumineze demnitatea.

🌞 JUSTIȚIA DIVINĂ

✒️ Oprea Puiu — „Judecata care vine din tăcere”

🌤️ Există în cer o lege care nu are ceas, dar are memorie. Ea nu se scrie cu stiloul, ci cu suferința celor drepți. Când omul uită, Dumnezeu aduce aminte. Când lumea tace, cerul vorbește.

Dumnezeu nu are nevoie de martori

El vede tot, aude tot și notează fără greș. În timp ce voi râdeați, El număra zilele. În timp ce mă prăbușeam, El scria începutul propriei voastre căderi.

🔥  Cătălin, Herlaș, Coco, Mihaiela, Constantin, Aurel, Drăgan, Elena, Daniel, Alexandru. 

V-ați jucat cu soarta ca niște copii care dau foc la chibrituri fără să știe că flacăra mușcă. Ați râs de durerea mea, dar: Dumnezeu a pus lacrima mea la temelia pedepsei voastre. 

Eu am căzut o dată și m-am ridicat. Voi ați căzut în fiecare zi, în voi înșivă, și n-ați mai știut să vă ridicați. Pentru că trupul se vindecă, dar sufletul care trădează rămâne bolnav pe veci.

 V-ați legat între voi prin bani, invidie și tăcere. Eu m-am legat de cer prin rugăciune și durere. Și iată, durerea s-a transformat în putere, iar tăcerea mea a devenit glasul care vă rostește vinovăția. 

Mihaiela, care a spus cu venin că m-a urât timp de 18 ani, nu m-ai urât pe mine, ci pe lumina din tine, pe partea ta curată, pe amintirea unui bine pe care nu l-ai putut egala. Dumnezeu ți-a arătat cât de repede se frânge un trup când sufletul e strâmb.

⚖️ Când l-ai trădat pe un om rănit, ai trădat în tine chipul lui Dumnezeu. Și El nu s-a grăbit, dar nici n-a uitat. Justiția divină nu are ceas, dar are o precizie nemiloasă. Acum, când fiecare dintre voi simte pe piele gustul propriei fapte, eu nu mai port ură. 

Vă las în mâinile Celui care știe cât poate duce fiecare. Eu mi-am dus crucea — voi abia începeți s-o simțiți.

🌞 Și dacă vreodată vă veți întreba de ce vi s-au frânt aripile, priviți înapoi la omul pe care l-ați părăsit sângerând. El a fost testul vostru. Și voi l-ați picat. 

Eu, Oprea Puiu, nu cer răzbunare. Eu am văzut-o deja, cu ochii deschiși, în viețile celor care au râs când eu plângeam. 

Ceea ce n-a făcut omul, a făcut Cerul. Și nimeni — nimeni — n-a scăpat neatins. Tăcerea nu înseamnă slăbiciune. Este doar răbdarea dreptății care vine. 

Scris la București, în anul 2025 noiembrie, în amintirea celor care au uitat că Cerul nu uită.

„Rușinea circului românesc.1992

Trupa Constantin-Despre impostură, beție și rușinea care s-a numit „maestru” 

Eu am văzut impostura cu ochii mei și nu am tăcut. Eu am purtat greul, el a cules aplauze goale. Eu am muncit nopți întregi, el a râs în beție și a pretins talent. 

Eu am văzut cum un condamnat pentru furt și tâlhărie — smulgând gulere, căciuli și cercei a fost ridicat la rang de „maestru”.

Eu am auzit poveștile lui mincinoase și am recunoscut adevărul crud: el a folosit circul pentru a spăla bani, a exploatat oameni și a mascat crime morale. 

Eu am trăit umilința celor care au crezut în el. Eu am ridicat coloane de acrobați, eu am simțit sângele și durerea, iar el stătea în culise, beat și confortabil, pretinzând că e mentor. 

Eu am muncit, eu am suferit, el a profitat. Eu am văzut beția și desfrâul transformate în „artă”. 

Eu am știut că nu a existat niciun talent, ci doar impostură, șantaj și corupție morală. Eu am văzut cum Trupa Constantin s-a clădit pe suferință și sudoare, nu pe măreție. Eu am știut cine a purtat greutatea spectacolelor. 

Eu am fost acolo când el fura meritele altora și se ascundea după titluri goale. 

Eu am asistat la scene de corupție și degradare. Eu am văzut rulote de lux și tinere „de ocazie”, în timp ce adevărații artiști își rupeau oasele pentru spectacol. Eu am purtat greul, eu am plătit prețul, el a adunat doar aplauze false și reputație cumpărată. 

Eu am muncit între 22:00 și miezul nopții. Eu am văzut degradarea sub masca mentorului. Eu am simțit rușinea pe care el a pretins-o glorie. Eu am dreptul să spun adevărul: 

Constantin Iosif nu a fost maestru, a fost impostor, profitor și ticălos. Eu am muncit, eu am suferit, eu am plătit prețul pentru fiecare număr.

Când Generozitatea Devine Tragedie – Povestea Mea în Bucureștiul Raționalizat (1982–1989)  În anii ’80, să fii om generos în București era aproape o formă de artă periculoasă. 

Dacă aveai relații, dacă dădeai mai mult decât puteai duce,  oamenii te apreciau… până când viața te punea la încercare și uitau cine ai fost. Aceasta este povestea mea.

🔥 În România se trăia mai rău ca în Coreea de Nord: foame, frig, frică și întuneric. Ceaușescu a decis să achităm integral datoria externă a României în 1982, iar în aprilie 1989 s-a anunțat oficial că datoria externă era plătită. În București, perioada 1982–1989 a fost marcată de raționalizare severă a alimentelor. 

Eu am trăit fiecare coadă, fiecare lipsă și fiecare strategie de supraviețuire. ❌ Lipsuri majore: 🥩 carne de porc, vită, pui; 🥓 salam, parizer, cârnați; 🥫 conserve de carne; 🧈 unt; 🧂 margarină; 🧀 brânză telemea, brânză de vaci, caș, cașcaval; 🥛 lapte, smântână; 🥚 ouă; 🛢️ ulei; 🍬 zahăr, dulciuri; 🌾 făină, mălai, orez, griș; 

🐟 pește; ☕ cafea naturală, cacao; 🍊 fructe; 🧴 săpun, șampon, pastă de dinți, hârtie igienică; 👕 haine decente, pantofi; 🔌 aparate electrice, baterii; 💊 medicamente; ⚡ electricitate; 🔥 căldură; 💧 apă caldă; ⛽ benzină.

Relațiile erau esențiale pentru supraviețuire: ⭐ șef de aprozar pentru legume și fructe; ⭐ șef de magazin alimentar pentru carne și lactate; ⭐ 

șefă la autoservire pentru brânzeturi și ouă; ⭐ bucătari și bucătărese pentru produse înainte să intre în meniu; ⭐ relații în Gospodăria de Partid pentru mesele invitaților străini; 

⭐ relații în consulate pentru carne, brânzeturi și dulciuri; ⭐ relații în cartierul Primăverii pentru acces la produse rare. 

Eu, fost artist acrobat, cu experiență în toate locațiile bucureștene cu program artistic și de noapte, precum și instalator autorizat pentru apă și gaze, 

aveam toate competențele necesare și am oferit întotdeauna mai mult decât putea cineva vreodată să își imagineze.

📦 Peste 50 de cutii de brânză telemea în saramură cu ardei iute, fiecare cântărind 3,5 kg și costând 300 lei/cutie, au ajuns la Constantin Iosef, împreună cu carne, 

ulei, salam, cafea și alte produse, pentru trupa și artiștii lor, fără să cer niciun ban în plus. Am dat peste 175 kg de brânză doar prin generozitate, oferind tot ce nu se găsea și salvând experiența culinară a multora. 💔

„Confesiunea unui Supraviețuitor: Adevărul despre Abuz, Trădare și Demnitate”

Experiența pe care o relatez evidențiază comportamentul profund abuziv și lipsit de etică al unui individ care, timp de ani la rând, a exploatat vulnerabilitatea mea, într-o perioadă în care eram rănit, slăbit și în nevoie.

Începând cu momentul tragic al accidentului meu din 9 august 1991, când mi-a fost frântă cariera și întreaga viață profesională, relația cu Constantin și soția sa a devenit un exemplu de injustiție premeditată: 

reținerea salariilor, însușirea banilor care mi se cuveneau și abandonul moral total sunt fapte ce depășesc simpla lipsă de caracter, intrând în zona deliberată a cinismului. 

Deși a dispărut complet în perioada cea mai grea, fără să-mi ofere măcar un pahar cu apă, o chiflă sau o oră de atenție omenească, după aproape două decenii a reapărut în viața mea cu o insistență calculată, solicitând în mod constant bunuri, materiale și vechituri, 

profitând de generozitatea și buna mea credință. Faptul că i-am oferit tot ce avea nevoie, inclusiv materiale noi și scândură, fără să-l fi refuzat vreodată, subliniază disproporția morală dintre mine—un om integru—și cineva dispus să abuzeze fără ezitare de această integritate. 

Mai grav, încercările lui de a mă împinge în colaps financiar—și poate chiar mai mult decât atât—prin neplata datoriilor ce ajungeau la aproximativ 106.000 de dolari, rezultate din spitalizarea mea, conturează portretul unei persoane dispuse la acte ce depășesc cu mult sfera imoralității obișnuite. 

În raport cu suferințele pe care mi le-a provocat, comparația cu răul absolut nu este o exagerare literară, ci expresia fidelă a unei traume reale, trăite și documentate. 

Această experiență nu reprezintă doar o mărturie personală, ci și un avertisment despre cât de adânc poate coborî un om atunci când își sacrifică orice urmă de conștiință în favoarea interesului propriu. 

În contrast, faptul că am rămas corect, generos și dispus să ajut chiar și pe cel care m-a rănit rămâne adevărata măsură a caracterului

”Puiu Constantin și Nuți Iosef sunt trecuți în prezent pe Facebook anul 2025.

La acele vremuri 1991-1992 au fost, în acei ani, adevărați maeștri ai hoției, nesătui și lipsiți de orice urmă de empatie, care pentru bani ar fi călcat pe morminte și ar fi vândut până și pruncul nenăscut. 

Buzunarele lor fără fund înghițeau bani nemunciți, numărați dimineața și seara, în timp ce viețile altora se transformau într-un circ grotesc de cruzime, lăcomie și impostură. 

Cinstea, dreptatea și umanitatea nu au existat pentru ei — tot ce atingeau se transforma în pradă și spectacol al nesimțirii. 

Acești parasitari morali au rămas o rușine pentru orice comunitate, iar faptele lor au fost o crimă împotriva bunului simț, a valorilor fundamentale și a fiecărei inimi care a sperat vreodată într-o lume dreaptă. 

Rușinea să-i urmeze în veci, iar istoria să-i numească exact așa cum au fost: simboluri ale lăcomiei și cruzimii fără limite.”

„Fericirea mamei în brațe cu iepurașul ei năzdrăvan spune totul: deși timpul i-a încetinit pașii, iubirea ei a rămas sprintenă. Doi luptători dragi, uniți prin tandrețe și răbdare.”

Oprea Puiu anul 2018 Eforie Nord Mangalia

Și totuși, când am fost grav rănit, când aveam nevoie de minimul minimului o chiflă, un pahar cu apă – nimeni nu mi-a întins o mână. Cei care au mâncat datorită mie, 

Cei care mi-au cerut produse, artiștii privilegiați, au trecut pe lângă suferința mea ca și cum nu aș fi existat. Aceasta este tragedia: am dat tot ce am avut fără să cer nimic, iar când viața m-a testat, răsplata lor a fost zero.

Adevărul e limpede și tragicul se vede: generozitatea mea a fost exploatată, iar indiferența lor totală, demonstrând că în acei ani în București, supraviețuirea și omenirea erau lumi complet separate. 

Când am dat totul și ei nu mi-au întins mâna pentru a-mi salva suflul, realitatea a fost mai crudă decât orice ficțiune.

Rugăciunea acrobatului – continuare 2. 🌕

Timpul a trecut peste mine ca un val care nu mai știe de țărm. Și totuși, într-o zi, Dumnezeu a îngăduit o reîntâlnire ce părea întâmplătoare, dar era scrisă în cartea încercărilor mele. 

Pe marginea drumului, între două tăceri, s-a oprit o mașină. Din ea a coborât Cătălin Iosef, zâmbind ca un vechi prieten. N-a fost doar o bucurie lumească, ci o chemare la o nouă probă — proba iertării. 

Mi-a întins mâna, m-a invitat la o masă bogată și mi-a propus să lucrez pentru el. Am acceptat, nu pentru bani, ci pentru liniștea pe care o căutam. De ani întregi mă durea spatele și sufletul, dar am muncit cinstit, fără să cer nimic. 

El aducea oamenii și materialele, iar eu aduceam tăcerea, răbdarea și credința. În fiecare lucrare simțeam cum Dumnezeu mă supraveghează, întrebând parcă: 

„Vei putea lucra printre cei care te-au rănit și totuși să-ți păstrezi inima curată?” 

Da, am putut. Și tocmai în acea putere am înțeles că nu munca mă mântuie, ci felul în care o fac.

 

Anii au trecut, iar într-o seară am deschis un carnet uitat. O simplă coală de hârtie, dar în ea dormea un adevăr amar. Între pagini, scrise cu o mână rece, am găsit cifre:

12% pentru impresar,

12% pentru Circul din București,

12% pentru Constantin,

  5% pentru costumul de spectacol.

La început nu am înțeles. Apoi am simțit că Domnul îmi arăta ceea ce fusese ascuns: lanțurile nedrepte care îmi umbriseră tinerețea. 

Nu era o întâmplare — era răspunsul la rugăciunea mea dintr-o noapte de martie, când Îl rugasem să mă elibereze de iubirea banilor și de amintirea răului. 

Cifrele acelea au ars în mine ca niște litere de foc. Tensiunea mi-a crescut, capul îmi zvâcnea, dar înăuntru se năștea o pace: Dumnezeu nu mi-a dat răzbunare, ci înțelegere. 

Mi-a arătat adevărul ca să îl pot ierta, nu ca să judec. Mi-a dovedit că dreptatea vine nu când o ceri, ci când ești pregătit s-o primești.

Atunci, odată cu acel carnet, mi-au revenit în minte anii Revoluției. Eram tânăr în decembrie ’89. Străzile ardeau, gloanțele şuierau printre clădiri, iar peste București plutea o singură rugăciune:

 „Doamne, fă să cadă zidurile!” Eu eram acolo, în haos, printre oameni care strigau pentru lumină. 

Din balconul lui Constantin — chiar vizavi de Magazinul Muzica, deasupra shopului unde se cumpăra doar cu valută — vedeai terasa de unde Ceaușescu avea să fugă. 

Dacă ieșeai pe balconul lui, pășeai direct spre locul unde istoria își schimba traiectoria. Jos, la Sala Dalles, cădeau zidurile fricii vechi. 

Totul era foc. Dar în acel foc s-a aprins viața mea, drumul meu, credința mea. Acolo am simțit întâia oară că Dumnezeu mă vede și mă ține. 

„Fila de contract vorbește mai clar decât orice cuvinte: numele meu: OPREA VASILE se vede în contract și ultima semnată, încercuit vizibil îmi aparține. 

Elena, Constantin și fiul lor Cătălin Iosef au jonglat cu drepturile mele ca niște acrobați ai hoției. 

Banii mei, cuveniți săptămânal din iunie 1991 până la 30 martie 1992, și i-au însușit pentru vecie, ajungând în buzunarele nesătule și fără fund ale lui  Elena și Constantin Iosef”

La scurt timp după ce am regăsit carnetul, am aflat din știri că Cătălin Iosef fusese arestat.

Lorzii romani ai cocainei. Cel putin 5 tone de cocaina au ajuns in Romania, importate de Constantin Nadolu si Catalin Iosef, nepotul magicianului Iosefini!

Cei doi romani, reprezentanti ai celui mai temut cartel columbian, erau convinsi ca procurorii nu-i vor prinde nici macar in 35 de ani!  

Constantin Nadolul este ginerele lui Alexandru Iosef fratele lui. Constantin Iosef Anul 2011. Cătălin Iosef  traficant de cocaină e condamnat anterior la 13 ani de închisoare, 

însă sentința a fost schimbată la Înalta Curte de Justiție. Judecătorii i-au modificat încadrarea juridică, stabilind că acesta va executa doar 8 ani de închisoare. A petrecut 8 ani după gratii, detalii pe Google. 

Atunci mi-am amintit iar de începuturi, de tatăl lui, de casa lor din mijlocul Revoluției, în acel colț unde se rupea istoria și se năștea libertatea. 

Două lumi, o singură rugăciune. Dumnezeu nu m-a lăsat să cad atunci, pentru că știa că n-aș fi fost pregătit. A amânat clipa dreptății până când am putut s-o primesc fără venin. 

Astăzi, în anul 2025, scriu fără ură, fără teamă, fără dorință de plată. Sunt bine, sunt liniștit, și nu-mi mai pasă de trecut. Înțeleg acum că fiecare suferință a fost o lecție, fiecare trădare, un pas spre cer. 

Dumnezeu mi-a ascultat rugămintea: nu mi-a luat mințile, ci mi-a vindecat sufletul. „Doamne, Tu nu m-ai salvat când Te-am chemat cu disperare, ci atunci când am fost gata să Te înțeleg.”

🕊️ Epilogul unui acrobat salvat

Anii grei ai Trupei Constantin au fost ani de suferință și nedreptăți, dar astăzi împărtășesc mărturia mea ca un om care a trecut prin întuneric și a găsit lumina.

Eu mulțumesc din adâncul inimii mele Bunului Dumnezeu pentru că m-a  protejat și m-a scăpat de haita de câini care mă voia ucis. 

Eu am trăit drama Trupei Constantin, am purtat greutăți, am văzut impostura și corupția, dar Dumnezeu mi-a luminat mintea și mi-a dat pace, luciditate și sănătate. 

Eu nu am urmărit banii sau averea, ci doar să supraviețuiesc decent și să rămân sănătos, iar această liniște și protecție le consider daruri neprețuite. 

Astăzi, în anul 2025, eu sunt fericit, liber și protejat, iar eu continui să-I cer Bunului Dumnezeu să mă călăuzească și să mă păzească, știind că fără El nu aș fi ajuns aici. 

Eu am trăit, am suferit și am învățat, iar acum Îl voi slăvi și mă voi bucura de sprijinul Său etern până la sfârșitul zilelor mele.

Poza este făcută în decembrie anul 1992

Final de Blog – Recunoștință, Demnitate și Mărturisire

În închiderea acestei încercări de suflet, simt nevoia să așez, cu toată seriozitatea și cu întreaga mea recunoștință, numele oamenilor care au reprezentat un sprijin real într-o perioadă când speranța părea fragilă: 

Shoun Goodner, Washington D.C., Wisner – avocat în South Pasadena, California. 

Mihai Păună, un om de caracter rar, a cărui discreție și răbdare au fost pentru mine un adevărat act de noblețe.

De asemenea, îmi plec fruntea în fața antrenorului lotului de gimnastică din Puerto Rico, român prin sânge și gesturi, care a avut bunătatea de a mă însoți și de a mă ajuta fără să accepte nici cea mai mică recompensă, nici măcar o bere.

Astfel de oameni nu cer nimic și totuși dăruiesc enorm. Dumnezeu să-i binecuvânteze pentru ceea ce sunt, nu doar pentru ceea ce au făcut pentru mine.

În fața cititorilor „Dramei unui acrobat”, am o singură rugăminte, una simplă, dar sinceră: dacă această poveste v-a atins măcar pentru o clipă, vă invit să o distribuiți.

O dată pe rețelele pe care le folosiți și să-mi lăsați un comentariu, pentru ca ecoul ei să nu se piardă. Prezența mea publică poate fi găsită sub numele Oprea Puiu, pe Facebook și TikTok.

Le mulțumesc tuturor celor notați și tuturor celor nenumărați care, prin gesturi mici sau mari, mi-au susținut drumul. 

Fie ca Dumnezeu să vă dăruiască sănătate, lumină și liniște, iar bunătatea voastră să se întoarcă către voi însuțit.

Cu respect, demnitate și gratitudine,
Oprea Puiu.